vineri, 22 februarie 2013

Bunicul fără bunica

Așa cum v-am promis, revin cu partea a doua din povestea mea despre bunici.
Postul anterior a fost scris în tren, are o notă nostalgică pentru că...

M-a făcut să mi-aduc aminte cât de mult îi plăcea bunicului să se plimbe. Când începea el să povestească despre Băile Olănești sau chiar de perioada armatei din București, deveneam foarte atentă.

Țin minte când am intrat la facultate. Ca oricărui absolvent de liceu provincial, mutat în Capitală, mi-a fost greu în Marele Oraș. Dar bunicul era foarte fericit. Îmi povestea el cum era Bucureștiul pe vremea armatei lui (prin '45, '46 cred că se întâmpla asta). Și îmi zicea unde era Academia Militară, Centrul Vechi...știa zona foarte bine, chiar și la 80 și ceva de ani.

De fiecare dată când încheia câte o povestioară, pleca puțin capul, se uita în jos și ofta, știind că vremurile alea erau atât de departe.

Trist în adevăratul sens al cuvântului nu l-am vazut decât după moartea bunicii. Se așeza pe veranda casei și stătea la soare, parcă voind ca razele soarelui să îi mai încălzească încă o dată obrazul. Ținea ochii închiși și, probabil, rememora lucruri din tinerețe.

E greu să vezi un om atât de avid de viață îmbătrânind și nu îți vine să crezi când pleacă de lângă tine.

Am fost acasă, în vacanța intersemestrială, și mă uitam cu tristețe la căsuța bunicilor mei, acum singură. Odată era plină de nepoți. Mai ales duminica. Am un neam mare, iar bunicii aveau mereu loc pentru fiecare dintre noi în odăița lor, iarna, și pe veranda lor, vara. Cum ne mai zbenguiam prin curte, ce ne mai plăcea să ne jucăm! Duminică de duminică îmi așteptam verii și mâncam gogoșile de care am pomenit în postul anterior.

Că tot v-am zis cât îi plăcea bunicului să meargă la locul lui de casă, am aici o fotografie cu el pe bicicletă, pe ulițele satului:




duminică, 17 februarie 2013

La bunici

Cum s-au cunoscut Anton și Tinca? La hora satului, evident! Din țărani vrânceni, ai mei grandpas au fost îndrăgostiți. Mult mai îndrăgostiți decât toate personajele din filme. Ei, însă, n-au avut parte de prea multă 'acțiune' lacrimogenă sau tragico-comică.

Întâlnirea și durata iubirii

Dragostea lor a ținut, cu siguranță, mai mult decât ar ține azi o viață de om. Dacă ar fi să fac un scurt calcul, aș lua anul...1940. Bunica avea 16 ani și bunicul, 18. Hora satului. Au făcut și poză! E sub forma de carte poștală. Dar reluându-mi ideea, 1940...dacă punem moartea bunicii (2008) ca sfârșit al dragostei pământești, ne dă...68 de ani. Dar bunicul, săracul, rămas singur, a iubit-o pe bunică-mea până a închis ochii (13.1.2013). Asta inseamnă 73 de ani de dragoste.

Oricum ar fi, am trăit cu ei în perioada lor 'de Aur' și am văzut cum se priveau și cum se vedea unul în ochii celuilalt ca la tinerețe, de parcă timpul nu trecuse peste nici unul dintre ei.

Simplitatea vieții de la țară

Da, bunicii își iubeau pământurile. Ziceți voi de Moromete ca fiind 'ultimul dintre țărani', eu am stat cu 'Moromete' în casă. Nu voiau sub nicio formă să le muncească pământurile și via altcineva decât familia.

Țin minte că bunicu' avea un 'locul de casă'', un teren în sat pe care putea să construiască o casă. Nu știu exact ce a vrut să facă din el, că și azi tot teren arabil e. Cert e că avea plăcerea să muncească acolo. Să pună porumb, să are via sau să culeagă mere. Teren mult aveam și în spatele casei, la noi în grădină , dar nu se mulțumea să facă treabă doar acolo. Și așa lua tataia bicicleta lui și, pensionar fiind și chiar 80 de ani având, se ducea să muncească.

Mamaia îi punea pachet și începea să facă mâncarea pentru prânz. Mereu gătea câte ceva pentru prânz, îi plăcea...Când eram mică, îmi plăcea atât de mut să o văd tocând ceapa și pregătind turte.

Gogoșile, deliciul suprem!

Cum să nu amintesc de gogoșile făcute de bunica? Erau atât de simple, dar atât de gustoase! Și zahărul parcă avea alt gust...că era de la bunica!

Îmi dădea o bucățică de cocă pe care puteam 'să o frământ'. Și dacă eram cuminte, mi-o și cocea.

Amintiri din copilărie, partea I s-a încheiat. Dacă vreți și partea a doua, dați un semn!

P.S. Poza atașată îl are în centru pe tataia Anton (18 ani), la stânga lui, sora sa, Georgica, iar la dreapta...mamaia Tinca (16 ani).

luni, 4 februarie 2013

Ador filmele de la Disney!


        
         Zece lucruri pentru care ador filmele animate de la Disney:

     - că sunt făcute de oameni plini de imaginație, care știu mereu să răstoarne situația, practic să toată lumea trebuie să cadă din lac în puț la un moment dat;
     - că te fac să îți aduci aminte de copilărie, sunt ca laptele cu cacao sau ca biscuiții înmuiați în ceai;
     -  că nu se „învechesc” niciodată – încă mă mai uit la „Regele Leu” sau la „AristoCats” și încă mor de satisfacție când îl aruncă Pisicile pe Majordomul cel rău în cufărul spre Timbuktu;
     - că au umor d’ăla de râzi la orice vârstă;
     - că îți spun să te ferești de cei care vin cu idei deșarte menite doar să te amăgească;
     - că nu e mereu Pince Charming cel care salvează situația, de multe ori el e chiar postuț, may I say;
     - că femeile știu ce vor și luptă mai bine pentru cauza lor decât bărbații (HA!);
     - că toate personajele seamănă puțin unele cu altele, de la un film la altul, dându-ți impresia că povestea se repetă,  că nu se termină niciodată;
     - că mereu ai zâmbetul pe buze la sfârșit și nu te dejamăgesc niciodată;
     - că sunt cu happy-end, Binele trebuie să învingă Răul, nu?

        Și pentru că le iubesc atât de mult, nu pot să nu menționez cea mai recentă „trăznaie ” în materie de „povești pe care nu le vom uita niciodată” – „Paperman”, filmul nominalizat pentru premiul Oscar la categoria „Cel mai bun scurtmetraj animat”.

        Sper să câștige. Povestea are toate ingredientele de mai sus, mai puțin punctele 5, 6 și 7. Nu sunt niște puncte general valabile. Trebuie să aibă și chestii particulare, nu?


   

       Și ca să încheiem cum se cuvine, spune-ți-mi ce film de la Disney vă place cel mai mult?   
       Unul singur să fie!

       P.S. Eu încă mă mai gândesc, am rămas blocată între „Cenușăreasa”, „Frumoasa adormită”, „Regele Leu”, „Pisicile aristocrate”...„Albă-ca-Zăpada”. O să rog toate prințesele să ma „deblocheze”, până una-alta, ziceti voi acolo!:D


vineri, 1 februarie 2013

Cum să nu te apuce scrisul când ai atâtea subiecte de „devorat”?


Plictiseala este un dușman de temut, mai ales pentru oamenii activi din fire. Dacă stai degeaba, simți că înnebunești la propriu. Și cum ai putea scăpa de ea? Foarte simplu:
- se ia o bucată de film, se devorează;
- se ia o bucată „cântăcios” notoriu, se ascultă toate melodiile, se devorează;
- se ia o bucată sală de fitness, se devorează la aparate;
- se ia o bucată spectacol de teatru și...se devorează, bineînțeles.

Și cum pe film l-am bifat, pe la sală am trecut zilele astea, la teatru am fost.. și tot plictisită sunt, am zis să fac ceva mai ușurel, ca de vineri seară. Și n-aveam altceva de făcut decât să ascult un „cântăcios”. Dintre toți cântăcioșii Planetei, m-am oprit la...veșnicul Bruno Mars.



Are album drăguț și am zis să-mi bag și eu urechea, nu nasul, în el, că cică merită.
Așa am facut. De vreo oră tot ascult la „Young Girls” sau „Locked Out of Heaven”, dar cireașa de pe tort e alta.

Ideea e „Gorilla”!!!!
Tot albumul „neortodoxului” ( „Unothodox Jukebox”) se învârte în jurul păcatului, iar...
„Gorilla” e mai mult decât o piesă. E o stare de fapt. E animalul din Mars.

E un fel de:
Look what you're doing, look what you've done
But in this jungle you can't run
Cause what I got for you
I promise it's a killer,
You'll be banging on my chest
Bang bang, gorilla.

Partea tare vine abia acum.
Dând ca omul curios scroll la cometariile de pe YouTube ale acestui cântec, nu am cum să nu observ diverși fani care „zic lucruri trăznite”:
- unii abia așteaptă videoclipul  - 05pinkchick 17 hours ago
sooo when is this music video coming out?? lol love this song.. BANG! BANG!

- altii… - faris knight 20 hours ago
Ladies.....Pleese Hold your orgasms

- un 9gag-er, pe principiul ”hater gonna hate” - kdv Epicduel 2 days ago
Go home Bruno you're Drunk.

-      oameni speechless - MissLoopynat86 2 days ago
Oh my god... phwoar!

- și altii pe care nu știu la ce categorie să îi încadrez - BexC34 2 days ago
Tarzan will never be the same again

Și chiar dacă păcătuiește mult în melodia asta, îl iertăm că sună prea bine. Are aceleași influențe lacrimogene în celelalte piese, ne drege el cumva cu „Young Girls”. Are și același stil inconfundabil care te face să te simți în anii ’60-’70, cu „Moonshine”.
So...keep calm and listen Bruno!