„Mi-am petrecut copilăria în satul Coroteni, comuna Slobozia Bradului, județul Vrancea, unde m-am și născut în primăvara anului 1955, într-o familie de oameni simpli care munceau la Cooperativa Agricolă de Producție și care încercau să-și mențină existența prin muncă fizică. Am fost o familie compusă din doi părinți și patru copii, din care două surori și doi frați. Eu am fost al treilea născut din cei patru, intrând adesea în conflict cu fratele cel mic (diferența dintre noi fiind de un an și opt luni), care era mai solid și mai puternic decât mine”, așa începe tata să își povestească viața.
E puțin fâstâcit, se uită în gol, îi e greu să vorbească liber, parcă îl strânge cravata invizibilă. Nu a vorbit niciodată despre viața lui cu mine, așa...de când s-a născut. Ce îl deranjez eu pe el? Dar se așază mai bine pe canapea, trage aer în piept și începe să povestească...
Când era mic, stătea cu capra la păscut, în timp ce părinții munceau la câmp. Își aduce aminte când s-a construit casa bătrânească: avea doi-trei ani, iar toți ai casei așteptau să termine de mâncat echipa de muncitori. Cu ochii mari și burta goală, își așteptau „rândul” cei trei frați (al patrulea avea doar câteva luni) în timp ce „musculoșii” se înfruptau cu poftă din bunătățile făcute de mamaia.
Anii au mai trecut și frații s-au mai mărit. Costel, fratele cel mic, făcea numai pozne, iar cel mare suferea aproape mereu de pe urma adevăratului vinovat. Cumva, tata încearcă să mă facă să înțeleg că ei așa au fost mereu: unul care strica, mai energic, mai nestatornic, mai aventuros, iar celălalt care repara, mai blând, sincer, cuminte. „El era mai zburdalnic și de la el începeau bătăile. Eu, ca să cer ajutor, începeam să plâng. Eram mai cuminte și mai firav. Ca să mă lase în pace, îi mai dădeam câte o palmă și fugeam, ca să nu mănânc bătaie. Dar așa sunt copiii, mai ales băieții, fac năzbâtii, doar nu te așteptai să fim doi frați cuminți? De cumințenie «se ocupau» surorile mai mari. Noi eram puși pe șotii.”
Bucurie mare acasă, când se împărțea mâncare de sărbători: „Atunci așteptam să vedem ce aducea omul, mai ales neamurile și să mâncăm mai diversificat ca de obicei. De exemplu, de Sâmbăta Moșilor, aduceau orez cu lapte sau orez scăzut cu sărmăluțe și căni cu vin de codița cărora erau legate cireșe (asta la Moșii de vară).”
Când era mic, aveau căruță, iar când se mai mărise, îi plăcea să se plimbe în bena camionului de la CAP, un Bucegi „barosan”, condus chiar de unchiul tatei și care transporta cereale.
Când avea cinci ani, l-au dus părinții la grădiniță, unde modela plastilina foarte frumos, avea chiar talent, învăța cântecele și poezii. „Tot la grădiniță eram când am primit primul cadou de Moș Crăciun: un autobuz micuț, din tablă, iar fratele meu, un camion. Ne-am certat foarte mult pentru că autobuzul meu era mai mare decât camionul lui. Tot timpul voia să mi-l ia și n-am vrut să fac schimb...și de aici a pornit bătaia. Bineînțeles că ne-a despărțit maică-mea...”
Mă uit la el și văd cu câtă plăcere își aduce aminte de vremurile de demult. Are ochii umezi și un zâmbet i se zărește în colțul gurii. Încă îmi evită privirea, vrând să fie singur în lumea copilăriei lui.
„La școală, am fost luat în clasa I, la 7 ani. Mi-aduc foarte bine aminte prima zi de școală, când am fost condus de mama, cu un ghiozdan cumpărat cu o lună înainte, pe care a dat o grămadă de bani. Era din carton și m-a ținut până în clasa a IV-a. Deci, eram foarte atent cu el și așezam cu multă plăcere cărțile și penarul ca să nu îl stric.”
Ca oricărui băiat... „nu îmi plăcea nici la grădiniță, nici la I-IV. La un moment dat în clasa a IV-a, când am crezut că am învățat mai bine, m-am urcat pe scenă, singur, de capul meu, și «am cerșit» un premiu profesorului meu. Bineînțeles că taică-meu, fiind în Consiliul de Părinți, mi-a făcut semn discret să cobor rapid. Când a văzut învățătorul meu, domnul Bulhac, că totuși insist cu permiul, mi-a dat un buchet de flori din vaza de pe masă, asta pentru că am fost «băiat cuminte». Toți frații au venit acasă cu permii. Eu n-am îndrăznit să dau pe acasă și am fugit în spatele grădinii, și am stat acolo până când au insistat să intru în casă. Ăsta a fost un mare impuls pentru mine, pentru că din clasa a V-a și până într-a VIII-a am luat numai Premiul I, singur, detașat. Asta m-a ambiționat foarte mult. Studiam singur, mai ceream ajutor în pauză profesorilor, mă duceam la consultații, pentru că începuse perioada când se făceau consultații la noi. Veneau profesorii în mod special pentru noi, după-amiaza când nu înțelegeam ceva. Erau neplătiți, dar totuși veneau. Se dădea mare importanță acestui lucru și se punea accent pe învățat.”
Pentru că erau niște băieți de primară puși pe șotii, mai și furau. „Tot în această perioadă, îmi aduc foarte bine aminte când alături, de vărul meu Marian și fratele meu, ne-am dus la un unchi de-al nostru, mai în vârstă, și i-am furat gramofonul din pod.” Le plăcea „să cotrobăie” ca niște mici exploratori prin podurile oamenilor. Și uite așa s-au făcut cu un gramofon pe care l-au și folosit. Ascultau Maria Tănase, Maria Ciobanu, tangouri.
„Vreau să mai vorbesc despre primul televizor! L-au luat părinții prin 1963, după ce au vândut un purcel pe care au luat 4500 de lei. Până la urmă, părinții noștri s-au hotărât să cumpere acest televizor pentru că îi rugam tot timpul să mergem la vecini ca să ne uităm la programele de la televizor. Eram foarte încântați, stăteam până târziu, iar a doua zi, nu mai făceam lecțiile, eram somnoroși, căscam... Ne doream mult să vedem emisiunile, cu toate că deranjam vecinii... Era frig în casa vecinilor, s-ar fi culcat și ei, dar, pentru că eram prieteni cu fiii lor, stăteau cu noi. Vâzănd totuși că stăteam mereu să ne uităm, ni s-a pus condiția să le aducem lemne, ca să încălzească acea cameră. Atunci chiar am crăpat lemne, le împachetam și le aruncam peste gard,pentru că nu trebuiau să știe părinții.”
Din ’63 au avut și electricitate în sat. „Îmi aduc aminte că eram foarte curios să aflu cum se aprinde becul și admiram cu toții, copii fiind, lumina de pe stradă... Mergeam, ne plimbam fără frică. Fiecare stâlp avea bec, la început, apoi un bec la doi stâlpi. Eram foarte curioși să vedem cum se schimbă becurile care se ardeau. Și atunci așteptam cu nerăbdare să vină electricianul, care urca pe stâlpul de lemn...erau stâlpi de lemn cu niște scări pe care se putea urca. Acolo, electricianul se lega cu o centură și schimba becul. Arunca becurile pe jos, un lucru nu foarte bun pentru că putea să se spargă și să ne înțepăm, și noi, copiii, le prindeam. Vecinul meu mai mic cu un an, Petrică, s-a supărat odată pentru că am prins eu becul ars și m-a pârât la tatăl lui, că de ce am luat becul. Eu l-am dus și l-am ascuns în grădină...”
Când s-a mărit, lucrurile s-au complicat mult la școală. „În clasele V-VIII primul contact neplăcut a fost că am trecut la un număr mai mare de materii și mai complexe, mă gândesc la matematică, pe care nu o puteam stăpâni prea bine; de acum istoria era mult mai grea; învățam două limbi străine: franceza și limba rusă. Cu toate astea, am dat mult mai multă importanță, învățam mult mai mult ca în clasele mici.”
Copilul din tata e fericit pentru că și-a amintit toate astea. De fiecare dată când râde, face riduri în colțurile gurii și la ochi. Tuns scurt, aproape 0, cu o privire adâncă și ștrengară, slăbănog de atâta lapte de capră, murdar de praf pe hainele spălate proaspăt de bunica, așa era el acum jumătate de veac, prin anii ‘60. Avea gașca lui de băieți cu care făcea tot felul de năzbâtii, iar din ea nu lipsea fratele mai mic și mai zvăpăiat.
Bunicul a avut grijă să meargă toți copiii lui la școală, voia ca ei „să aibă carte, că fără carte, tată...”. Și cu toții au învățat, dar s-au bucurat și de praful de la țară, de mâncarea dată de găini și de alte orătănii de prin curte. S-au bucurat și de treieratul grâului, de culesul viei sau de vinul bun pe care bunicul îl bea în fiecare toamnă. Așa au ajuns frații familiei Vișan să urmeze Facultatea de Agronomie din Craiova, dar asta e altă poveste...
