vineri, 23 decembrie 2011

Filmuleţul meu

Am avut o temă la Multimedia: să facem un filmuleţ.
M-am apucat de treabă, am căutat actriţă...am găsit-o chiar la mine în grupă... 

Îi mulţumesc Irinei că a acceptat să o filmez preţ de câteva zile! 
Dacă vreţi să vedeţi ce a ieşit, daţi click:





P.S.: Dacă vreţi să vedeţi ce îmi doresc EU de Crăciun (de sărbători ca să fiu mai exactă), daţi click dincoace (Pe la minutul 1:17): 



Have fuuuun!

miercuri, 21 decembrie 2011

Miroase a sărbători

Suntem în...21 decembrie.
Și mâine, 22, ajung acasă.
Vreau să-mi încarc bateriile la maximum, să iau energie de unde se poate (cel mai mult din somnul cel din pătuțul meu :x), să stau cu ai mei, să revăd oamenii dragi.
O dată pe an, (măcar) o singură dată se merită să te întorci de unde ai plecat, ca să simți că orice ai face, oriunde ai fi, cineva tot te va aștepta cu multă, multă dragoste. 
Eu cred puternic în acel spirit al Crăciunului care poate să apropie oamenii. 
Să fim mai buni, să arătăm că ținem la ceilalți, să râdem când ne enervăm, să îmbățișăm și să spunem Te iubesc! fără a cere nimic în schimb.
Să facem exercițiul ăsta, nu în fiecare zi - că e extenuant, chiar și pentru cei mai răbdători și mai buni dintre noi, dar o dată pe an ar trebui să înțelegem exact cine ne e aproape, ce suntem pentru ceilalți, ce sunt ceilalți pentru noi și să tragem o linie sub care să scriem mare:
TOTAL: Sunt destui oameni care țin la mine și destui la care țin. Vă îmbrățișez și vă iubesc sincer!


Să aveți parte de sărbători fericite, liniștite și frumoase! :)

joi, 8 decembrie 2011

Interviu cu tatăl meu - perioada armatei


De menționat e și că între facultate și liceu am făcut armata, care a fost la termen redus, timp de 9 luni.  Am făcut-o la Timișoara, în 1974, odată cu terminarea liceului. Dar în vara aceea, după bacalaureat, am dat examenul la Facultatea de Agronomie, am aflat ca l-am luat, și apoi am primit livret, prin care eram chemat să fac armata. Am început armata în toamna lui ’74, inițial la Cercul Militar Focșani. Aranjasem, printr-o cunoștință să fac armata cât mai aproape de satul natal, dar când ne-a dat repartiția am fost anunțat că sunt trimis la Timișoara. Am făcut cu Personalul o zi și-o noapte până acolo. Când am coborât din tren parcă mă aflam pe altă lume, așa eram de obosit și zăpăcit..Nu mai știam nici adresa unității militare, am aflat că era destul de aproape de gară. Am ajuns acolo, am intrat în unitate, ne-a luat un sergent în primire lși ne-a dus direct la serviciul de primire, pentru a ne tunde și a ne dezinfecta, după baie. Bineînțeles că era o anumită procedură.. eram tunși 1. Am fost cu bunul meu prieten și coleg, cu care am făcut și liceul și facultatea și la a cărui nuntă am fost – Vasile Surăianu. El a murit de curând, Dumnezeul să-l ierte!.

Armata era pe profil securitate. După ce am făcut baie, ne-a tuns și ne-a dat ținuta de militar, pur și simplu nu l-am mai cunoscut pe prietenul meu, Vasile, și întrebam  Unde ești Vasile?. Eram 40 de soldați într-un pluton, eu eram în grupa a 2-a , a 3-a persoană de la sfârșit, din cei 10 din grupă. Fiecare grupă era condusă de un caporal. În grupă aveam băieți din diferite zone, chiar și de origine sașă. Părinții lor erau din Timișoara și duminica le aduceau pachete, iar ei chemau tot dormitorul ca să mănânce din pachetul lor.

Așa am făcut și eu...părinții mi-au trimis doi cozonaci și în mijlocul lor câte o sticlă de vișinată. Sticlele erau ascunse, pentru ca noi să putem să trecem de control. Pachetul era desfăcut în fața ofițerului de serviciu. Știam de acasă că o să primesc două sticle de parfum, erau unde știam eu bine, adică în mijlocul cozonacilor. Deci la control, pe lângă cămăși și lenjerie intimă, am găsit și mâncare și cei doi cozonaci. Eu făceam sector la cancelaria șefului de pluton și, fiind el plecat seara, după ce mi-am făcut sectorul, mi-am invitat colegii și prietenii și am servit cozonac și am băut vișinată până aproape ne-am îmbătat. Eram 8 inși, dar până dimineața am aerisit, am făcut curat și nu s-a cunoscut absolut nimic.

Câți erați în cameră?
T:  În cameră eram cam 40 de soldați, dormeam în paturi suprapuse...
Semăma cu o hală, din câte îmi descrii tu aici..
T: (râde) Un pluton întreg. Era dormitorul lung și paturile supraetajate, pe stânga și pe dreapta.

Cum era iarna acolo?
T:
Era foarte bine, cald, ordine, curățeie...Deranjul cel mai mare era când ne dădea alarmă când era somnul cel mai dulce la ora 3 dimineața, pentru că era Congresul al XII-lea, și trebuia să ieșim, să fim pregătiți să nu se întâmple ceva. Și noi, în mai puțin de un minut trebuia să ne îmbrăcăm, de multe ori când nu mai apucai, îți luai arma pe fugă, te încălțai cu bocancii în mașină, dar trebuia să mai ieși și cu ranița, pătura, prelata de ploaie...tot pentru plecat în misiune. Cel mai mare deranj era când se încurcau bocancii și îi luai pe ai altora. Nu îi țineai sub pat, ci la rsteulul de bocanci. Deci la alarmă te îmbrăcai rapid în cameră, te duceai să-ți iei ranița dintr-un compartiment, mantaua și căciula, după aceea te încalțai și luai pușca sau baioneta, cu ranița și prelata...apoi te ducei în mașină, unde aveai locul tău, când se întrerupea semnalul de alarmă, trebuia să ai motorul pornit. Bineînțeles că șoferul dormea tot timpul în mașină, de fapt, făcea planton câte șase ore. Era mașină de intervenție...două erau, pentru ambele plutoane.
Bineînțeles că au fost și multe peripeții... Ieșeam și la tragere noaptea, din aceste alarme ne duceau direct în poligon  și trăgeam cu pușca...asta dura 1-2 ore, apoi ne întorceam. În mașina cealaltă, soldatul care făcea santinelă, dormea dus. Noi am vrut să glumim pe seama lui,dar el nu s-a trezit...a fost luat imediat, schimbat și băgat la arest, noi îi ziceam  la țambal. Acolo stătea 4 zile, 5, o săptămână... Soldatul ăsta trebuia să păzească mașina și să stea afară, lângă ea; dar el a adormit la volanul mașinii – era frig, cum e acum, s-a băgat la căldură și a adormit cu becul aprins, cheile în contact (râde).
Altă dată, eu făceam santinelă, eram atât de obosit că alergasem toată ziua la instruire, dar trebuia să stau trei ore doar în picioare. Frig, frig, la ora 3 noaptea, m-am sprijinit...că aveam niște ghirete în care încăpeai numai tu în picioare ca să te aperi de ploaie, vânt sau frig; avea niște gemulețe dacă se apropie vreun infractor. Am intrat acolo, m-am sprijinit puțin cu umărul de ea și am adormiiiit în ghiretă, în picioare. La control, că venea ofițerul să ne controleze dacă eram pe poziții...era o liniște totală, eu l-am văzut prea târziu, strig:
-       Stai! Cine-i acolo?
La care el:
-       Pe dracu’, acum mă întrebi?!Eu deja te-am atacat...La arest!
-      Tovarășu’, știți, m-am sprijinit puțin, mi-era frig...
Așa am scăpat fără să mă bage la arest.
Cu altă ocazie, am fost la aruncarea cu grenada. Am fost instruiți în sensul ăsta. Din 40 de grenade, la plutonul nostru nu au explodat vreo 5.

La alt pluon nu au explodat vreo 7 și așa s-au strâns vreo 13 grenade neexplodate. Celui care nu îi exploda grenada i se mai dădea una. Stăteai într-o groapă, cu ofițerul care îți dădea grenada și o aruncai. Dacă nu îți exploda, ți-o dădea pe a doua. După ce terminam instruirea în sensul ăsta, ne încolonam și plecam la unitate. Se făcuse deja 1, mergeam la masă. Dintre noi, rămânea acolo un soldat care păzea grenadele neexplodate până când venea schimbul, pentru că nu avea voie să umble nimeni la grenadele rămase; se vedea unde sunt, dar nu avea voie să le ia decât pirotehnistul, care le aduna sau le dezamorsa. Ofițerul de serviciu din ziua aceea a uitat să trimită pirotehnist, a uitat și de soldatul aflat pe câmp, și ăstuia din urmă i-a fost foame..fiind puțin mai prostuț, s-a dus cu rucsacul, le-a adunat pe toate și a venit cu ele la unitate. S-a dus la comandat și i-a zis:  Tovarășucomandant, ce naiba mi-ați făcut? M-ați uitat acolo, pe câmp?Eu nu mai pot de foame... Comandantul l-a întrebat cine este, el i-a răspuns: Eu sunt soldatul care a păzit grenadele! Și vi le-am adus! I le trântește comandantului pe birou, ăsta a dat alarma imediat. Toată lumea era în poziția culcat, apoi toți s-au echipat de război. 

Dacă exploda o singură bombă, se desființa toată unitatea, dar nu s-a întâmplat asta. Nu era vorba aici de viața oamenilor din unitate, ci de drapel. Dacă pățea ceva drapelul, unitatea era desființată. S-a lăsat cu degradări: a comandantului de pluton, a superiorului lui...prima dată i-a băgat la arest pe ăștia. Soldatul cu pricina n-a pățit nimic, s-a dus la cantină, a mâncat, că lui îi era foame... Grenadele n-au explodat pentru că erau defecte...Totuși a făcut și el arest pentru că a părăsit consemnul. Trebuia să aibă totuși o stație de emisie, dacă veneau infractori să-l atace...

Am fost mai mult în deplasări, dormeam în corturi. Ne anunțau continuu că dispăreau din pușcărie oameni, dar cred că era doar un pretext, pentru că n-am prins niciodată pe nimeni. O lună și ceva, pe timp de vară, am stat în Munții Poiana Ruscă, noaptea dormeam în cort și ziua verificam tot felul de fânare, de părduri...ca să îi prindem pe evadații  de la Chișoda-așa se numea închisoarea.

Altădată ne-au zis că cineva s-a aruncat din tren și ne-au trimis pe calea ferată, dar n-am găsit nimic nici atunci. Am parcurs vreo 15 km.Astea erau mai mult motive ca să ieșim, să fim în acțiune.

Când dormeam în cort, eram patru inși pe saltele de aer. Câte un coleg mai hazliu scotea dopul de la salteaua pneumatică; de oboseală nu mai simțeai și a doua zi te trezeai înțepenit și îl înjurai pe colegul care îți făcea o astfel de glumă. Ajungeai să dormi pe pământ...Te spălai pe ochi la o cișmea imporvizată de noi: dintr-un bazin curgea printr-o țeavă cu mai multe ciuciure.


luni, 28 noiembrie 2011

La mulţi ani, soră dragă!


Uite-aşa trec anii, aşa de repede că nici nu îmi dau seama că m-am făcut mare. Că nu mai sunt fata mamei. Că toate grijile, stresul devin o obişnuinţă, viaţă cotidiană.


Îmi aduc aminte cu nostalgie ziua de 'ieri', când mă uitam la ceas şi aşteptam cu nerăbdare să vină mama de la grădiniţă (ea e educatoare). Dar câteodată mai întârzia din varii motive...şi atunci era vai de casa mea! Urlam cât mă ţineau rărunchii şi nu mă putea linişti nici bunicul, nici bunica...însă aveam pe cineva lângă care mă simţeam mereu în siguranţă, era sora mea, Adina! Mă liniştea, mă lua în braţe chiar şi când avea de învăţat pentru teste, mâncam cu ea înainte să plece la şcoală, îi cotrobăiam prin noptieră, prin sertare...că toate erau aşa colorate şi frumoase!!...

Biata de ea mereu avea răbdare cu mine. Deh, e mai mai mare cu nouă ani ca mine. Îi povestea mama că îi plăcea să mă înfeşe când aveam doar câteva luni şi o rupea inima când îi ziceam : 'Ia-mă în braţe!'. Mă enervam teribil când mă bătea la jocurile de cărţi şi o zgâriam ca o răzgâiată ce eram. Dar ne linişteau ai noştri mereu. Mereu a fost atentă cu mine. Chiar şi când mă făcusem niţel mai mare, când venea de la liceu în weekend, îmi aducea câte o cărticiă de la Disney. Păstrez colecţia aia cu sfinţenie!

Mi-e dor de nopţile de vară în care inventa poveşti, în care vorbeam de striga mama după noi: 'Fetelor, culcarea!'. Am copilărit cu Backstreet Boys, cu 3 Sud Est, cu acele casete pe care le aşteptam cu anii să se deruleze, cu muzica de la radio...

Mi-a părut rău când a plecat la facultate şi i-am simţit mereu lipsa. De câţiva ani e căsătorită, aşa că nici prea des nu ne mai vedem. Dar măcar ştiu că e fericită, că e iubită..şi cred că şi ea ştie că are o soră mai mică ce o va iubi mereu, necondiţionat, care o să o aştepte mereu cu braţele deschise...
 La mulţi ani, sora mea! Nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp...nu-mi vine să cred că ai 29 de ani!
Să fii fericită!




marți, 22 noiembrie 2011

Interviu cu tatăl meu- continuare...:D


Chiar ai fost la grădiniță?
T: Da, am fost la grădiniță. Învățam cântece, făceam 
cele mai frumoase figurine din plastilină. Aveam
talent la modelaj. Aveam 5 ani. La școală am fost 
luat în clasa I, la 7 ani. Mi-aduc foarte bine aminte
prima zi de școală, când am fost condus de mama, 
cu un ghiozdan cumpărat cu o lună înainte, pe care a
dat o grămadă de bani. Era din carton și m-a ținut 
până în clasa a IV-a. Deci eram foarte atent cu el și
așezam cu multă plăcere cărțile și penarul ca să nu îl 
stric. Era din carton dublu...
Tot la grădiniță eram când am primit primul cadou, 
de Moș Crăciun – un autobuz micuț, din tablă - iar 
fratele meu  - un camion. Ne-am certat foarte mult 
pentru că autobuzul meu era mai mare decât 
camionul lui și voia să mi-l ia continuu și n-am vrut 
să fac schimb...și de aici ne-am bătut. Bineînțeles că 
ne-a despărțit maică-mea...


Cam ce pedepse ”vă aplicau” părinții?
T: Ne luau de urechi, de păr și ne mai dădeau câte o 
palmă, așa... la funduleț. Noi am făcut o grămadă de
pozne. Eu eram ”băiatul bun” și fratele meu  
”băiatul rău”- pentru că el era mai zburdalnic și de la 
el începeau bătăile. Eu, ca să cer ajutor, începeam să 
plâng. Eram mai cuminte și mai firav. Ca să mă lase 
în pace, îi mai dădeam câte o palmă și fugeam, ca să 
nu mănânc bătaie. 

La grădiniță învățam poezii,
câteodată stăteam foarte greu, plecam până în ora 
12 și au fost și zile când nu mă mai duceam și eram
certat de părinți. Acest lucru a avut și urmări: până 
în clasa a IV-a nu am luat niciun premiu, decât
mențiune.  Deci nu îmi plăcea nici la grădiniță, nici 
la I-IV. 

La un moment dat în clasa a IV-a, când am
crezut că am învățat mai bine, m-am urcat pe scenă, 
singur, de capul meu, și am ”cerșit” un premiu
profesorului meu. Bineînțeles că taică-meu, fiind în 
Consiliul de Părinți, mi-a făcut semn discret să cobor
rapid. Când a văzut învățătorul meu, domnul 
Bulhac, că totuși insist cu permiul, mi-a dat un 
buchet de flori din vaza de pe masă, asta pentru că 
am fost ”băiat cuminte”. Toți frații au venit acasă cu 
permii.Eu n-am îndrăznit să dau pe acasă și am fugit 
în spatele grădinii, și am stat acolo până când au 
insistat să intru în casă. Ăsta a fost un mare impuls 
pentru mine, pentru că din clasa a V-a și până într-a 
VIII-a am luat numai premiul I, singur, detașat. Asta 
m-a ambiționat foarte mult...Studiam singur, mai 
ceream ajutor în pauză profesorilor, mă duceam la 
”consultații”, pentru că începuse perioada când se 
făceau ”consultații” la noi. Veneau profesorii în mod 
special pentru noi, după-amiaza când nu înțelegeam 
ceva. Erau neplătiți, dar totuși veneau. Veneau la 
georgafie, matematică ...se dădea mare importanță 
acestui lucru și se punea accent pe învățat. 

luni, 21 noiembrie 2011

Interviu cu tatăl meu...




 Tatăl meu dorea să devin preot, el cânta foarte bine, avea voce, dar 
eu eram mai timid și nu aveam voce ca a lui. Cu toate astea făceam 
repetiții seara, când eram mic, și în casă era o distracție, un
deliciu pentru frații mei care ascultau din cealaltă cameră și se 
tăvăleau de râs, la auzul mormăielilor mele. Lucru pentru care am 
aruncat cartea de rugăciuni pe care mi-o dăduse preotul din sat și n-
am mai acceptat să mă fac preot. Asta se întâmpla în clasa a VI-a sau 
a VII-a. Părinții nu m-au obligat să mă preoțesc, dar a trebuit să îmi 
aleg singur domeniul.
După cum spuneam, am fost la Buzău, am picat proba medicală.
Acolo se ținea și examenul pentru CFR,pentru a deveni mecanic de 
locomotivă. ”

Asta e o frântură din cele 27 de pagini de interviu de istorie orală. O 
să mai postez câteva dintre peripețiile tatălui  când era mai 
mic...poate chiar si din armată, o să râdeți cu lacrimi! Stați aproape!
;))

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Răzbunare, dulce răzbunare!

Băi, poate că sunt o ”babă supărată” pe viață, dar dă-o-n papuci!

Eu înțeleg că atunci când e ziua unei persoane se dă o petrecere în cinstea ei, cu muzică, tort, ”La mulți ani!” ș.a.m.d. DAR...ce te faci când chiar vecinu' împlinește o frumoasă vârstă? Când își aduce nu 5-6-7 prieteni, ci 20, care nu zbiară doar în camera de cămin, ci și pe balcon, și pe hol (unde e o rezonanță de amfiteatru)?
HĂĂ?

Zi, ce faci când la 6 dimineața stai în pat cu dopurile de urechi bine înfipte, suflând în timpan,ciocan și nicovală, și cu toate astea nu poți să mai dormi pentru că SE URLĂ ”Deșteaptă-te române”?
Dar când la 7 încă se mai găsesc vreo 3 inși care saltă pe ”La mulți ani, GABIIIIIIIIII!”?????

Și unde mai pui că și tipesele de sus, vecinele de la 4, se joacă de-a șoarecele și pisica, bătând din picioare, ca la sârbă????

Băi, e weekend, da' ați înnebunit cu toții?!

Cum nu puteam să ies din acest peisaj al ”nebunilor din U1”, m-am trezit de dimineață, foarte fresh, după o noapte aproape nedormită, am dat drumu' la muzică, la maximum...ca să fac și eu ”party reloaded”.
Și nu m-am limitat doar la asta, am început și eu să cânt, că...ce e mai frumos decât să zbieri de dimineață?
Și a fost frumos...asta pentru că peste liniștea mormântală domnea glasul meu de ”coțofană” matinală!
Uite ce a ieșit!!!! Apasă, apasă, apasă!! :))

vineri, 18 noiembrie 2011

Lupta dintre sexe

Bine, bine...am înțeles. Conform bărbaților, suntem într-o lume a lor, una în care se tot bat cu noi, femeile, pentru întâietate.
Întâietate în ce?
Pentru ce vă bateți, măi?
Măi, voi aveți probleme la mansardă?
Măi, voi nu înțelegeți că femeia face cărțile? :))
Degeaba v-ați pus pe misoginărie, pe cuvinte dure, pe lupte...noi am învins mereu. Noi v-am jucat pe degete. Luați-o ca exemplu pe Eva.:P
Ați purtat războaie ca zevzecii pentru că, pur și simplu, suntem irezistibile (a se vedea Elena din Troia).
Pâna și Caesar, marele împărat roman, nu i-a putut ”face față” Cleopatrei!
Am cerut drepturi egale cu voi și le-am obținut...mai greu, ce-i drept, dar sunt!
Eu nu vreau să pornesc o mișcare ”feministă”, dar să o lăsăm mai moale cu misoginăria, cu bancurile nesărate în care femeia e aia prostuță și bărbatu'...e BĂRBATUUUU'!!!
Știți unde puteți să ne atacați, dacă voi chiar vreți să faceți mișto de noi? La forța fizică! Da, nu dispunem (și nu vreau să generalizez neapărat nici aici) de putere, poate câteodată ne lipsește și curajul specific vouă (aș zice mai mult ”o ușoară nebuneală”), dar în rest...se ciripește degeaba.
Și ce concluzie să tragem noi de aici?
Păi ce să zic? V-am dat pontu', să vedem ce veți face cu el... ;)


P.S.: Fraza :”Măi, voi nu înțelegeți că femeia face cărțile? :))” trebuie tratată ca pe o glumă, nu foarte neadevărată...

miercuri, 9 noiembrie 2011

Gândurile mele

Ce să mă fac dacă gândesc poate prea mult, prea mult și iar prea mult?
Cum să schimb asta la mine dacă așa-s creată?
Cum să găsesc totuși un echilibru între rațiune și simțire, când inima mi-o ia razna și mintea mă pune să calculez fiecare pas?
Cum să fac pe indiferenta când ar trebui?
Ce leac o fi existând pentru toate frământările din timpul nopții?
Cum să închid ochii adânc atunci când ei stau deschiși ”cât cepele” ?
De ce simt atât de multe?


Simt cum situația scapă de sub control Da, știu, trebuie să-mi fac ordine-n gânduri.
E prea mult de procesat, știu și asta, dar chiar TREBUIE!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Azi am bucătărit!

Și uite ce a ieșit:

1. Placintă cu carne și ciuperci.


2. Foietaj cu gem de mere și nucă.:D


Și acum, poftă mare!:))

Deja mă ia cu rău...

Hmmm....:-? Măi oameni buni, deja e culmea ca în secolul XXI să se mai scrie astfel un astfel de cuvânt. A fost și el neologism, demult, în vremuri îndepărtate, dar l-am asimilat în limbă de ceva timp.
Să nu o dăm în hipercorectitudine...

joi, 3 noiembrie 2011

Fix o lună...

...de când n-am mai scris pe blog.

De data asta vă propun să meditați asupra unui lucru: gândiți-vă dacă v-a părut cumva, vreodată rau că o persoană dragă s-a disntanțat de voi.

Eu am multe exemple. De când am schimbat ”locul de hibernare”, am realizat câte persoane am lăsat în urmă. Însă mă gândesc la faptul că viața își urmează propriul curs, iar noi avem puterea să schimbăm ceva dar într-o foarte mică măsură. Într-adevăr, ”Bucureștiul apropie oamenii”, cum spunea Corina. Ieși în parc și-ți dai seama că începi o conversație cu nenea care stă pe bancă sau te duci până la magazinul din colț și te vezi cu jumătate din liceu, îi saluți pe toți și îi mai întrebi și ce mai fac, apoi realizezi că tu n-ai vorbit cu acei oameni de 2 ori în viața ta! Paradoxul e că, în același București, te poți întâlni și cu ”un extrem de bun prieten” până mai ieri cu care să nu reușești nici măcar să te saluți, dar să mai porți și vreo conversație? Prea mult...

Cum să redevii ce-ai fost, dacă ești supus schimbărilor? Așa se întâmplă să mai pierzi un prieten din pură stupiditate, apoi să treci pe lângă el și să fii nevoit să îngâni un ”Bună!” pasager, la care nu se știe dacă o să primești răspuns.
Tot stupiditatea face să reacționezi stupid în situații stupide. N-ai fost niciodată gelos/geloasă din nimicuri? Mă îndoiesc...:)

Cum treci peste toate? Ușor, mai scrii pe un blog, mai citești o vorbă de duh, mai dormi...că deh...oameni suntem!

luni, 3 octombrie 2011

Un râmnicean la București: Facultate din nou!

Marele moment studențesc a sosit, pentru că a început anul universitar! Soarele ne-a topit cu razele sale, pesemne se bucura nespus că Bucureștiul este iarăși plin de studenți.  Boboci sau nu, bucureșteni sau ”din provincie”, unii zâmăreți, alții supărați: cu toții s-au adunat în centrele universitare, dis-de-dimineață.

Un mare freamăt m-a întâmpinat încă de la primele ore ale zilei, când la metroul din Campusul Grozăvești așteptau mulți tineri trenul subteran. De fapt, toată nebunia a început încă din weekend! Asta pentru că  studenții s-au cazat de sâmbătă sau de duminică și au fost aduși în capitală de către neobosiții părinți, ce cărau la bagaje cu mult spor. Cu toții erau ”înarmați” cu Sfânta Mătură, găleata cu mopul din dotare dar și cu fărașul roșu. Însă nu au mai lipsit: bidineaua, varul lavabil, saltele noi, frigiderul sau aragazul.  După plecarea părinților, odată cu instalarea pe termen determint- de un an – tinerii petrec trei zile și trei nopți... să marcheze evenimentul.

Cu trezirea de dimineață vor avea ei ceva bătăi de cap: că doar o vacanță întreagă au lenevit, s-au trezit când au vrut, nu prea au avut stres mare...decât cei înscriși la ”olimpiada de toamnă”. 

Atmosfera e cu totul și cu totul specială, se simte ”aerul tineresc” peste tot! La Universitate, abia am reușit să intru în amfiteatru, de plin ce era! Am dat câteva coate, i-am ajutat pe bobocii dezorientați să-și găsească sala de curs și i-am observat pe toți, obosiți de atâtea scări urcate.

Nu știu cum se face deschiderea anului universitar la alte facultăți, dar la mine, la Jurnalism, e un adevărat ritual: decanul ține un discurs introductiv în care îi felicită pe boboci pentru că au trecut examenul de admitere, sunt prezentați profesorii, este premiat proaspătul student care a obținut media cea mai mare la admiere, se cântă imnul facultății... Nici anul acesta nu au existat schimbări la deschidere, însă am observat mai puțini boboci, comparativ cu anul trecut.

Bineînțeles că toată lumea a plecat pe Lipscani - centrul nostru mare și prăfuit, veșnic în construcție, cu pavaje ce te împiedică să mergi normal pe tocuri - pentru a sărbători cum se cuvine începerea cursurilor. Am aflat că nu toată lumea e atât de fericită ca mine: asta pentru că, de exemplu, la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila s-au făcut cursuri din prima zi!

Nu-mi rămâne decât să zâmbesc larg, pentru că așteptam acest nou an cu sufletul la gură, să gust din fiecare lucru mărut care îmi va ieși în cale, să oftez când o să rămân fără bani în portofel, să-mi sară inima din piept de bucurie de fiecare dată când o să mai gust puțin din cultura vastă oferită de București și să mor de dorul celor dragi, după ore petrecute în fața calculatorului, pregătindu-mi o temă pentru un seminar oarecare.
Nu pot încheia fără să doresc tuturor studenților râmniceni mult succes, oriunde ar urma facultatea!


Pentru cei care sunt din Rîmnic, să știți că articolele cu ”Un râmnicean la București” apar în ziarul local Sensul Râmnicean, în fiecare sâmbătă...:D

vineri, 30 septembrie 2011

De dimineaţă

Cum n-aveam ce face (decât un bagaj imens pentru Bucureşti), am zis să mai cânt şi eu...
Mi-am scos vocea de la naftalinp şi uite ce a ieşit :

miercuri, 28 septembrie 2011

Ultimele zile

Sunt ultimele zile liniştite...Ultimele momente de respiro...Şi mi le petrec prin sălile de aşteptare ale cabinetelor medicale, că aşa's eu, le fac pe toate în ultimele clipe (doar când vine vorba de "doctori")!!
Inima îmi bate tare, tare când mă gândesc la plecare...IAR plec!!! Se pare că de acum tot o să îmi iau rămas-bun de la mama; mi-am cam luat zborul,  pe nesimţite m-am transformat în...rândunică. :))

Cert e că de fiecare dată când o să mă întorc acasă, îmi voi aminti cu plăcere de anii copilăriei, precum Nică. Ştiu că aici îmi găsesc de fiecare dată liniştea şi nu permit nimănui să îmi perturbe momentele de fericire deplină.

Mai sunt trei zile.

Seară frumoasă să aveţi!

P. S.: Melodia asta m-a obsedat în seara asta! O postez şi aici, că eu sunt fată bună şi împart cu voi orice!!! 

marți, 27 septembrie 2011

La dentist

Ar trebui să-mi fie ruşine pentru faptul că nu am mai trecut pragul dentistului de când aveam şase ani. Atunci i-am făcut doctorului cunoştinţă cu dinţii mei de lapte! Eram foarte mândră de ei, dar când mi-au crescut cei pe care-i am şi azi în gură, am fost şi mai mândră: atât de mândră încât n-am mai trecut pe la stomatolog. Bine, sunt o pacientă jalnică din punctul ăsta de vedere, ştiu, aşa m-a făcut mama.
Azi am zis aşa: "Băi, am o carie şi măseluţa mea suferă teribil! Tre' să merg la dentist!". Zis şi făcut! Am ajuns la cabinet, m-am aşezat cuminţică şi...dăi şi-aşteaptă! Chiar şi cu programare, tot am stat pe holu' ăla "macabru" trei sferturi de oră.
Apoi a urmat aşezatu' pe scaunu' ăla imens, lumina aia nenorocită şi...becul din tavan, evideeeent! Că doar nu mă uitam la doctoriţă, să nu o intimidez... Am transpirat niţel, cu toată anestezia din dotare. M-a enervat mirosul teribil şi "utilaju' ăla de spart asfalt" şi prafu' ce se ridica în aer... Partea cu "placajul nou" mi-a plăcut. Adică acum am o plombă frumuşică în gură.

Per total? O să vizitez mai des cabinetul stomatologic, asta pentru că dinţii mei merită un tratament regal! Fie ei şi de castor, vorba unora!  

luni, 26 septembrie 2011

Judecata altuia, judecata mea

"Gura lumii" poate fi acidă uneori şi poate ustura rău.
Ar trebui să învăţăm să trăim într-o indiferenţă cruntă, pentru că doar aşa se poate supravieţui în ziua de azi. Şi nu e doar o constatare de moment, din cauza cine ştie cui, sunt conştientă de asta de mult timp.
Dar, chiar şi aşa, nu putem trăi astfel, am deveni nişte roboţi...

Generalizând niţel, se mai ştie că relaţiile dintre oameni se creează pentru că există un interes la mijloc. L-am văzut pe unu' pe stradă, a început să-mi placă de el, vreau să îl cunosc; am nevoie de umărul pe care să plâng atunci când mă cert cu ai mei...etc...etc...etc. Bine, poate nu dau cele mai bune exemple, dar pot lăsa de gândit şi astfel de situaţii.

Cu toate astea, nu ne place să credem că suntem folosiţi, ci ne place să ne minţim: "Aaaa....îmi eşti un adevărat prieten. Pentru tine aş face orice. ".  De fapt, treaba e simplă: tu îi zici ceea ce el vrea să audă, pentru că tocmai ţi-a făcut nu ştiu ce favor. Deci îi mai şi eşti dator, d'aia o să te revanşezi când o să ai ocazia, într-un viitor...

Am dileme când vine vorba de câte unii, pentru că nu ştiu ce vor de la mine, poate mă fac să mai şi înţeleg greşit anumite lucruri, apoi mă mai şi judecă...greşit! Cred că am încercat mereu să fiu destul de diplomată, să împac toate "necuvântătoarele", să ies cât mai puţin şifonată din situaţii-limită... Şi mi-a mai plăcut ceva: să vorbesc mult! Da, poate sună aiurea, dar (prietenele mele ştiu ce zic) eu nu pot să nu vorbesc mult, nu pot să nu zic ceea ce mă enervează şi aştept ca şi celălalt să îmi răspundă cu sinceritate şi cu multă vorbăraie...

O fi prea mult pentru unii să vorbească deschis...Cine ştie?! Dar eu le-am dat ocazia să dea din papagal...

miercuri, 21 septembrie 2011

Reîntoarcerea

Ca toţi studenţii, trebuie să amintesc faptul că sunt în vacanţă. Profit de ultimele zile libere, asta pentru că ştiu ce mă aşteaptă în zbuciumatul şi haoticul Bucureşti. La Râmnicul Sărat viaţa îşi are propriul curs, unul încă bine stabilit, cu "reguli" stricte, iar timpul trece liniştit. Poate că unii m-ar putea contrazice aici, dar asta este părerea mea, în calitate de fostă elevă râmniceană şi de actuală studentă bucureşteană.

Săptămâna ce a trecut am revenit, după mult timp, în capitală. Nu puteam să nu zâmbesc la vederea mozaicului de oameni din Gara de Nord, la studenţii ce veşnic se perindă prin campusurile universitare sau la vechii prieteni pe care i-am întâlnit acolo. Seara reîntoarcerii a fost de neuitat; mi-era dor de toată lumea aia, de Dâmoviţa ce mereu luminează frumos la căderea soarelui, de metroul neobosit... Am avut acel sentiment ciudat că tot ce era în jurul meu, la acel moment, îmi spunea : "Ne-a fost dor de tine, te aşteptam! Bine ai venit!".

Până  să ajung la cămin am tot zâmbit şi chiar am devenit uşor melancolică pentru că mi-am amintit de primul meu an universitar. Mi-am revăzut prietenii în zilele ce au urmat şi am petrecut momente plăcute alături de ei. Ne-am plimbat, am stat de poveşti, am râs dar am şi oftat. În aceste câteva zile am realizat că mi-am făcut câţiva prieteni buni la Bucureşti, că încep să mă lege din ce în ce mai multe amintiri de locurile acelea şi că îmi doresc să revin pentru a continua marea aventură de student de provincie ajuns "în buricu" târgului".

Şi ar mai fi ceva de adăugat: studentul are un statut cel puţin privilegiat. Asta pentru că, într-un fel sau altul, nu duce grija banilor (doar dacă vrea să muncească, să câştige ceva în plus faţă de ceea ce i se dă de acasă), acumulează foarte multe cunoştinţe în domeniul pe care şi l-a ales spre studiu, poate avea timp şi de distracţii şi îşi poate îmbunătăţi considerabil bagajul de cultură generală.

Din aceste motive încep să iubesc Bucureştiul, capitala noastră, dar asta nu mă face să uit de unde am plecat. Râmnicul o să aibă mereu ceva special, o să fie mereu locul în care am început să mă formez ca om, am ieşit prima dată în oraş, am pus bazele unor prietenii de-o viaţă, am gustat din teatru, am mai şi cântat, am simţit liniştea unei după-amiezi cu o cană de cafea în mână şi am crezut că timpul a stat în loc. Da, timpul pare a zbura mult mai încet decât oriunde altundeva!

marți, 13 septembrie 2011

Fabulând...


Stau de cinci minute în faţa unui ecran gol şi nu ştiu despre ce să scriu. Simt nevoia să mai spun câte ceva aici, dar n-am idee despre ce.
O să încep cu prezentarea vremii de astăzi din capitală (de parcă i-ar păsa cuiva de asta): soarele şi-a arătat dinţii, a rânjit sfidător la amiază, ne-a demonstrat că el ÎNCĂ mai "poate" la mijlocul lunii septembrie; niciun nor nu şi-a făcut apariţia, toţi sunt în concediu, se bucură de ultimele lor zile de vacanţă...vântul n-a suflat mai deloc, e probabil cu treabă prin Sahara, punând la cale vreo furtună de nisip.
Pornind de la prognoza meteo aş putea să povestesc măcar o întâmplare de-a mea sub forma unei fabule, dar n-am nicio idee! Cred că aş avea subiecte!Daa!!
Aş putea vorbi despre un minotaur cu care "m-am trezit" în curte şi a cărui nevastă îl caută disperată pe NV. Sau despre o varză guralivă care a vrut să mă sperie prin e-mail...Sau mai bine despre oamenii care îţi vor prietenia şi, de fapt, nu-ţi sunt prienteni. Să fie minotaurul de vină mereu? Dar bineînţeles! Uof, mă zăpăcesc fabulele astea! Să-l lăsăm pe La Fontaine să ne zică vreo două, că eu nu mă pricep! Poate ar fi bine să ne uităm puţin peste ..."Vulpea şi strugurii", pentru început?
Totuşi o să încerc să concluzionez à la La Fontaine (cu toate că n-am cum să întrec maestrul): 


Suntem (Sunteţi) doar nişte dobitoace,
Mai frumuşele, mai prostănace,
Prinse-ntr-o lume-aşa rapace...

Vă zic la toate: "Fiţi pe pace!".


P.S.: Ştiu că nu o să fiu înţeleasă pe deplin, dar asta e şi ideea.
P.S.S.: Mi-ar plăcea să vă fi smus un zâmbet, în colţul gurii!

duminică, 11 septembrie 2011

Toamna...se numără bobocii!

Ehee...o altă toamnă, o altă etapă din viaţa mea e pe cale să înceapă! De fiecare dată când văd primele frunze căzând, când văd strugurii copţi pe bolta din curte mă gândesc la...şcoală! Da...şi nu la facultatea mea, ori la anii de liceu, ci la clasa I, când încă nu ştiam "cu ce se mănâncă" viaţa asta, când mă bucuram de mirosul cărţilor noi, al ghiozdanului sau al penarului. Mi-aduc aminte de tot ritualul de începere a noului an şcolar, cănd directorul lua cuvântul...
Eram emoţionată, dar abia aşteptam să înceapă "marea aventură"! Acum spun într-un mod trist că mai am doar patru ani de "şcoala începe la toamnă".Şi nici măcar "şcoală" nu pot să îi mai zic, ci "facultate"!
De data asta o să văd nişte boboci debusolaţi, la fel cum eram eu anul trecut căutând entuziasmată amfiteatrul R3, plini de emoţie la începerea primului lor an de facultate!
Doresc să le urez "Mult succes!" tuturor bobocilor - fie ei de liceu, de facultate... Şi mai vreau să le amintesc tuturor faptul că şcoala, aşa cum e ea, bună sau rea, reprezintă cei mai frumoşi ani din viaţa unui om.

sâmbătă, 20 august 2011

Shame on me!

N-am mai scris nimic pe aici, îmi cam pare rău că mi-am andonat bloguleţul  simpatic..
Dar toate au trecut pe lângă mine cu o rapiditate ieşită din comun şi cam nesimţită aşa....
Ce mi s-a întâmplat? Numai şi numai lucruri bune. Sunt un om fericit din toate punctele de vedere. Am fost în practică trei săptămâni şi am avut parte de o experienţă plăcută alături de oamenii de la Radio România Actualităţi! M-au ajutat mult şi o să le mulţumesc mereu pentru că au luat din timpul lor ca să mă mai înveţe şi pe mine câte ceva.
Apoi am fost prin ţară cu părinţii...Am ajuns pe la Porţile de Fier, Oradea, Băile Felix, Transfăgărăşan...and back home! Săptămâna viitoare o să mai dau o fugă...pe la Lepşa, cu prietenii!
În rest, m-am relaxat la mine acasă, iar zilele astea au fost de-a dreptul frumoase.
În după-amiezile posomorâte m-am uitat cu sora mea la serialul "Lie to me", iar în cele însorite am râs cu mama şi m-am jucat cu Lucky. Şi aş zice că nici sufleţelul meu nu se mai simte atât de singur.

Cum aş putea să închei fără să fac o declaraţie sinceră de dragoste?

Vară dragă, te iubesc mult!

marți, 19 iulie 2011

Noapte de coşmar

Sunt în Bucureşti şi vreau acasă...Dar să lăsăm melancolia pe mai târziu. Să ne concentrăm asupra nopţii de coşmar!
 Acum câteva zile trebuia să dorm, pentru că în weekend am avut nuntă... În fine, mă aşez confortabil în pătuţul meu de cămin..când, ce s-auz?
Un ţânţar!!!.....Un nenorocit de ţânţar...cam nemâncat, dar destul de agil. Se tot fâţâia pe la căpăţâna mea.. M-a ciupit de câteva ori, până să mă culc, dar mi-am zis că pot trăi cu un singur inamic..
De unde trai? Pe la 2 eram încă trează. Şi colac peste pupăză, mai bubuia şi Princess Club într-un hal fără de hal... Am auzit toate hiturile momentului, toate remixurile ăstora, tot ce se poate şti.
Pe la 3 eram încă trează. Aceleaşi bubuituri din club, acelaşi ţânţar nenorocit. Am stat de veghe. Degeaba, când aprindeam lumina, "băieţaşul" dispărea ca prin farmec. 
Am stat de veghe. Partea a doua. Degeaba. Dar de data asta l-am văzut!!!! Am avut două tentative nefinalizate de a-l strivi de perete. 
Am stat de veghe.Partea a treia. Ceasul se făcuse 3 şi jumătate. Am luat o carte şi am început să citesc din ea: pentru a mai trece timpul, pentru  a  mi se face somn şi pentru a face o a treia încercare de exterminare a ţânţarului enervant şi iubăreţo-ciupitor.
L-am văzut cum s-a aşezat frumuşel pe perete. Apoi am încercat să-l pleznesc, nicio şansă. A fugit repede. S-a aşezat pe posterul cu Backstreet Boys. Aş fi fost o bestie nebună dacă mi-aş fi stricat frumuseţe de poster. So, am mai aşteptat puţin, s-a dus mai sus, pe perete, apoi pe tavan...Am apelat fără să vreau la biroul colegei mele de cameră, sper să nu se supere nimeni, dar era o urgenţă maximă...Şi când i-am trântit o carte de Christopher Priest ("Magicienii") l-am lăsat lat şi am făcut şi dâră pe tavan, de la bietul meu sânge supt de vampiroiul cel minuscul.

Apoi am zis să adorm, dat fiind faptul că problema mâncăciosului se rezolvase...dar am uiata de Princess...Ce mi.au mai bubuit urechile până pe la 5...Apoi am adormit până la 7...Aşa matinală, am mers la sor'mea( pentru că s-a măritat cumnata ei) cu un microbuz de poveste. Important e că am ajuns la destinaţie întreagă, cu câteva ciupituri-umflături, nedormită...dar fresh. :D
Aici o să vă arat operele mele de artă.
În poza no. 1 e ţânţarul din noaptea amintită, iar în poza no. 2 e un individ pe care l-am prins aseară, înainte de culcare. Asta - aviz celor care vor să mă ciupească! 

sâmbătă, 9 iulie 2011

Backstreet Boys

Îmi place muzica pop. Cum am început să mă îndrăgostesc de ea nu mai ştiu. M-a ajutat mult faptul că am o soră cu nouă ani mai mare ca mine care, când era la liceu sau chiar la generală, cumpăra casete cu muzică. Muzică din aia anii '90...frumoase vremuri!
Dacă sunteţi de-o seamă cu mine şi aveţi fraţi mai mari e imposibil să nu vă amintiţi de Shaggy. Genial! Ţin minte că atunci când mai venea şi văru' Cosmin pe la noi, era caterincă, CLAR!
Printre melodiile astea, adevărate hituri de prin 1997 - 1998, se mai strecurau şi acordurile celor de la Backstreet Boys! Şi nu pot să nu îmi amintesc de EVERYBODY...!!!!! Sau de I Want It That Way !!!! Asta era de-a dreptul lovely! Când mai venea sor-mea cu câte un poster de prin BRAVO sau POPCORN cu ei, aaaaaaaaaaaaaaah...Eram dată pe spate, la 6, 7 ani!
Apoi a urmat o perioadă moartă, în care ei s-au despărţit, sor-mea s-a mai mărit, am crescut şi eu. Dar totul până într-o zi din vacanţa de vară din clasa a 8-a! Atunci am văzut pe U TV, canal de muzică nou la vremea aia, melodia...Incomplete! M-am reîndrăgostit de ei instantaneu... Au urmat multe ore pe internet, căutând melodiile lor mai vechi şi mai noi.Când aveam chef să ţopăi prin casă, dădeam Just Want You To Know la maximum!
Mulţi ani am ascultat şi reascultat baladele lor. Încă le mai fredonez când am timp şi îmi dau seama că versurile nu mai sunt în cap, mi-au intrat în inimă! Ah! Şi sora mea a avut, ca melodie de deschidere la nunta ei, Never Gone, tot de la Backstreet Boys!
Vă spun sincer că deasupra patului meu de cămin studenţesc stă lipit cu scoci un poster BSB! Nu m-am putut despărţi de ei nici la facultate!


În fine, o să pun aici melodia mea de suflet de la ei



ENJOY!!!!


P.S.: Dacă vreţi să ascultaţi ceva pentru sufleţel, nu ezitaţi să daţi un search pe YouTube: Backstreet Boys... ;)

joi, 30 iunie 2011

Povestea unei morţi dorite

Ce faci când toată bucuria de a trăi îţi e luată brusc? Ce faci când mâinile tale nu mai pot atinge alte mâini, când corpul tău e paraliza de la gât in jos, cand nu mai simte nimic? Mai ai pentru ce trăi? Există speranţa că vei mai reuşi vreodată să revii la vechea ta viaţă, la vechile obiceiuri, la iubirea vieţii tale...?

Pentru Ramon Sampedro răspunsul întrebărilor acesora era simplu: ajungi să-ţi doreşti MOARTEA. În tinereţe acesta a suferit un accident chiar în spatele casei sale: a vrut să sară în apă, dar şi-a dat seama prea târziu că nivelul acesteia era foarte scăzut... Ce a urmat? Începând din august 1968, Ramon a devenit tetraplegic, adică a paralizat şi nu şi-a mai putut folosi cele patru membre.

A urmat o lungă luptă cu sine, cu familia, cu societatea, cu biserica în care trebuia mereu să spună de ce alege moartea. Aproape toţi îi repetau că viaţa merită trăită, că nu e o decizie bună cea pe care o luase. Dar el răspundea mereu că "Trebuia să mor în acel moment.".

A avut o întreagă echipă în spate care s-a luptat în ultimii 3, 4 ani cu Justiţia pentru a-i da dreptul la eutanasiere. Familia a avut mereu grijă de el, l-a iubit de la cumnată şi până la nepot. Fratele lui, în casa căruia locuia, nu era de acord cu decizia sa. Mereu se supăra, mereu se certa cu câte un membru al familiei probabil pentru că îl mai voia încă în viaţa lor.

 "Marea mi-a dat viaţă şi tot ea mi-a luat-o." I-a fost tare dragă marea, pentru că a crescut lângă ea, chiar se îmbarcase pe vas de la 18 ani, ca să vadă lumea, să exploreze; dar tot ea l-a rupt de realitate, l-a paralizat pe viaţă, i-a luat prietena, i-a luat totul.
Întrebat de avocata lui, cea care dorea să câştige procesul şi să îi redea "libertatea", "De ce respingi scaunul cu rotile", el a răspuns: "A accepta scaunul cu rotile ar fi ca şi cum aş accepta firimituri din ceea ce a însemnat libertatea mea.".

În ultimii ani din viaţă a cunoscut două tipuri de iubire, diferite. Una faţă de avocata sa, o femeie ce avea, ce asemenea, probleme grave de sănătate şi care dorea, prin el, rezolvarea tuturor problemelor (deci şi pe ale ei). Iar cealaltă, faţă de femeia care îl va ajuta să moară. Ea a făcut acest lucru pentru că l-a adorat cu adevărat, pentru că a văzut în el ceea ce în ceilalţi bărbaţi nu a putut să vadă: i-a dat încredere în forţele proprii. El spunea "Persoana care mă iubeşte este cea care mă va ajuta să mor. Asta înseamnă iubire." Şi aşa a făcut, i s-a procurat cianură de potasiu...

Omul acesta nu voia să tragă niciun fel de semnal de alarmă, ci doar să-şi recapete libertatea furată prea devreme fără să fie judecat de ceilalţi, de societate. Nu a vrut să implice dezbateri inutile, opinii, păreri ale altora. Era vorba doar despre EL.

Î: De ce zâmbeşti atât de des, Ramon?
R: Când nu poţi să faci nimic şi depinzi constant de ceilalţi, înveţi să plângi zâmbind.

Dacă v-a plăcut ce-aţi citit şi vreţi să vedeţi un film bun, filmul vieţii spre moarte a lui Ramon Sampedro, atunci vă recomand Mar adentro ! Filmul se inspiră dintr-o poveste adevărată şi de acolo am luat şi eu citatele...

miercuri, 22 iunie 2011

Greyson Chance

Unii îl compară cu Justin Bieber, alţii spun că e doar un puşti "without talent".
Eu aş zice că e doar Greyson Chance (şi nu m-a pus să îi fac reclamă).
Mi-a plăcut mult încă de când a fost descoperit prin veşnicul YOUTUBE, interpretând, la o banală serbare şcolară, una dintre melodiile lu' Gaga. Apoi a urmat apariţia la Ellen, care i-a adus şansa afirmării: i s-a dat ocazia să scoată primul album.
Mai are de mâncat mămăligă, dar sună promiţător de bine. Acesta este primul single extras de pe primul său album "Hold on 'til the night". Enjoy!

duminică, 19 iunie 2011

Piano

Iubesc pianul! Ador sunetele lui...tonul lui grav...supărat...dar totodată dulce, cald...Momentul în care degetele încep să se plimbe pe claviatură este unul magic, de nedescris.
Nu pot decât să închid ochii şi să-i simt vibraţia, să-l simt sub degete.
Eu, El şi cu Mine...


P.S.:Unde pot să găsesc şi eu un tip care să-mi cânte precum Josh? L-aş iubi instantaneu...