Așa cum v-am promis, revin cu partea a doua din povestea mea despre bunici.
Postul anterior a fost scris în tren, are o notă nostalgică pentru că...
M-a făcut să mi-aduc aminte cât de mult îi plăcea bunicului să se plimbe. Când începea el să povestească despre Băile Olănești sau chiar de perioada armatei din București, deveneam foarte atentă.
Țin minte când am intrat la facultate. Ca oricărui absolvent de liceu provincial, mutat în Capitală, mi-a fost greu în Marele Oraș. Dar bunicul era foarte fericit. Îmi povestea el cum era Bucureștiul pe vremea armatei lui (prin '45, '46 cred că se întâmpla asta). Și îmi zicea unde era Academia Militară, Centrul Vechi...știa zona foarte bine, chiar și la 80 și ceva de ani.
De fiecare dată când încheia câte o povestioară, pleca puțin capul, se uita în jos și ofta, știind că vremurile alea erau atât de departe.
Trist în adevăratul sens al cuvântului nu l-am vazut decât după moartea bunicii. Se așeza pe veranda casei și stătea la soare, parcă voind ca razele soarelui să îi mai încălzească încă o dată obrazul. Ținea ochii închiși și, probabil, rememora lucruri din tinerețe.
E greu să vezi un om atât de avid de viață îmbătrânind și nu îți vine să crezi când pleacă de lângă tine.
Am fost acasă, în vacanța intersemestrială, și mă uitam cu tristețe la căsuța bunicilor mei, acum singură. Odată era plină de nepoți. Mai ales duminica. Am un neam mare, iar bunicii aveau mereu loc pentru fiecare dintre noi în odăița lor, iarna, și pe veranda lor, vara. Cum ne mai zbenguiam prin curte, ce ne mai plăcea să ne jucăm! Duminică de duminică îmi așteptam verii și mâncam gogoșile de care am pomenit în postul anterior.
Că tot v-am zis cât îi plăcea bunicului să meargă la locul lui de casă, am aici o fotografie cu el pe bicicletă, pe ulițele satului:
