Nebuna de Gaga

Ea cică debutează; mai degrabă aterizează pe locul 10 în Hot 100 Billboard... Melodia e controversată (nu mai e o noutate asta!!), dar tre să îi recunoaştem acestei Lady meritele: se apropie Paştele şi ea e îndrăgostită de... "Judas"!!!
Cine s-o mai înţeleagă??!

Un om simpatic, tare simpatic...

Într-o zi frumoasă de toamnă mă plimbam cu prietena mea Corina prin Cişmigiu. M-a obligat să ies din casă : „ Azi e zi de poze în parc, e prea frumos ca să nu ne plimbăm! În plus, am nevoie de nişte portrete de bătrânei, pentru concursul ăla de fotografii...”. Nu am putut să o refuz iar soarele m-a convins că făceam o alegere bună.

Acelaşi Cişmigiu mare şi plin de râsetele liceenilor! Sub ochii mei se dezvăluia chiar lumea atât de frumos descrisă de Grigore Băjenaru. Parcul ascunde multe poveşti de-ale bucureştenilor, el a văzut atâtea şi atâtea lucruri...

Dar nu doar cei din Gheoghe Lazăr stau pe canapelele verzi şi învechite, ci şi bătrâneii: unii vin cu nepoţii, alţii se adună mereu pentru a sta de vorbă, pentru a depăna amintiri.

Am tot căutat noi „subiecţi” pentru concursul Corinei şi ne cam săturaserăm, când...am întâlnit un bătrânel, cu un început de chelie, slăbuţ, firav, fără dinţi, cu nişte haine învechite, probabil primite de pomană, şi cu o şapcă în carouri ce şi-o tot aranja pe cap. Singurel pe canapea, cu o mandolină în mâini, cânta „Et si tu n’existais pas”. Ritmul era puţin mai alert decât cel cu care ne-a încântat Joe Dassin, dar linia melodică se păstra...

Am intrat în vorbă cu el, mai mult Corina, voia să îi facă poze, se citea charisma pe chipul lui nea’  George. Ne-a întrebat ce am vrea să ne cânte, nu aveam preferinţe, nu voiam decât poza. Îl ştiam pe bătrânel de la televizor...făcuseră cei de la Pro Tv un reportaj în care apărea şi el, ca un veteran ce îşi petrece mereu timpul în cea mai veche grădină bucureşteană. M-a impresionat aerul său de om ce stă mereu cu fruntea sus, ce zămbeşte mereu, chiar dacă de la mandolină se auzeau acordurile baladei franţuzeşti...

Ne-a făcut o propunere de-a dreptul neaşteptată: voia să mergem la un restaurant în care el cântă la pian seară de seară, aşa mai câştigă şi el ceva în plus. Lipsa banilor l-a scos afară din casă, cu instrumentul său „portabil”, ţinut cu grijă într-un sac de rafie – pentru a-l căra mai lesne în spate. Pe lună are doar 500 de lei pensia. Spunea că nu îi ajunge decât pentru a-şi plăti chiria pe o lună, în mansarda în care stă. De aceea cântă tot timpul prin Cişmigiu, să mai facă un ban, să nu moară de foame. Ar fi vrut să se mute, dar spunea că nu are unde, că preţurile sunt mari peste tot, că nu îşi mai perimte să mai stea în acea mansardă, dar că deocamdată nu are alte posibilităţi. Un pensionar talentat, care ştie să cânte atât de frumos, abia mai supravieţuieşte după o zi pe alta. Ne-a arătat chiar şi partiturile după care cântă, pentru că el este un profesionist!

Mai spunea că ştie să cânte şi la acordeon şi că dă lecţii celor care doresc să înveţe, dar nu înainte de a-i supune unor teste de aptitudini. Până la urmă, aşa fac toţi profesorii!

Ochi-i străluceau când zâmbea, avea un zâmbet larg, ştirb, dar venit parcă din inimă. Cu toate greutăţile zilnice, omul ăsta chiar mai avea puterea să zâmbească!

Cine e vinovat pentru viaţa pensionarilor români? De ce o duce nea’ George atât de rău într-o Românie democratică, cu toate că el cântă la trei intrumente?! Cine o să le redea bătrânilor o pensie decentă după atâţia ani de muncă? Nu vreau să pun întrebări retorice, dar încă nu am găsit persoana care să-mi răspundă şi mie.

Cat de frumos!

Let's talk about love...

Oficial mă simt rău...foarte rău!
Am o stare gripală nasoală rău, nu doresc nimănui, sper doar să-mi treacă mai repede (mâine mă duc la sora mea, nu e frumos să mă vadă racită). Dar să lăsăm sănătatea la o parte...şi să vorbim despre...un film tare drag mie!
E vorba de "The Notebook", celebrul film din 2004. Prima dată când l-am văzut, am plâns niţel, a doua oară, am mai plâns un pic, iar a treia oara, am zis ca e prea frumos ca să mai plâng...

Nu ştiu de ce am încetat să mai cred în iubirea ideala: ea există în filme, în romane, în muzică...dar din ce în ce mai puţin în viaţa reală. Oamenii au devenit nişte roboţei, la propriu, şi au cam uitat să mai simtă. Ţin minte că îmi zicea o profă mai demult: "Când murea câte un om, păi era jale în familie, acum...tinerii mai au un pic şi râd.". Nu înţeleg exact spre ce ne îndreptăm, unde vrem să ajungem oare?

Dar revenind la filmul nostru, este exact ce ne trebuie atunci când încă mai visăm la Făt-Frumos. Ce e viaţa fără acel om care să te iubească? Nu vreau să fiu dură, chiar mi-a plăcut ideea în sine, "Dragoste până la moarte şi după ea!", dar ăsta nu reprezintă decât idealul unei vieţi împlinite, al unei vieţi în care depinde numai de noi dacă vrem să trecem de obstacolele de orice fel pentru a fi fericiţi alături de "jumătatea noastră".
Am o întrebare: "Cine e această jumătate?", unde se găseşte? Vreau să achiziţionez urgent una, dar să nu fie orice fel de jumătate... Am pretenţii majore de la mine. Oare ăsta să fie motivul pentru care încă o mai caut? Nu că aş fi o disperată, doar că mă apucă melancoliile (numai din cauza filmelor prea romantice pe care le-am vizionat de prea multe ori!!!) şi mă gândesc la mine, peste ani, ca la o femeie de succes, care să fi reuşit ceva, profesional vorbind, şi ...şi...şi cu cineva alături, care să mă sprijine, să-mi fie alături, etc, etc, etc.


Revenind la film, toată îndrăgosteala a decurs mult prea uşor. Oare aşa să fie şi în viaţa reală? Păi..cu siguranţă NU, nu acum! Cred că tocmai o invidiez pe bunica mea, care avea 18 ani când s-a măritat cu iubirea vieţii ei, bunicu' în 1944. Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi, încă de când eram mică, îi vedeam sprijinindu-se, susţinându-se. Poate că liniştea satului i-a apropiat şi mai tare. În schimb. eu am o lume întragă în faţă, mult plastic şi...o singurătate de gestionat.
Nu mă plâng că sunt single, ştiu sigur că acolo, cineva, e şi pentru mine. Doar că mă face să cred că nu are cum să fie un story cu "şi au trăit fericiţi până au murit, precum cei doi moşulici din film".
Toate, ca şi dragostea, se compun din lucruri simple pe care le considerăm complicate. Din cauza asta sunt eu aşa de revoltată şi aşa de convinsă de viitorul ăsta. Lumea se schimbă, la fel şi dragostea.
O să îmi iau nişte roşii în cap pentru postarea asta, nu sunt pesimistă, REPET. Şi o să repet asta de mii de ori, pentru că eu cred în acel "cineva", dar nu mai cred în "toată viaţa". Sunt prea multe lucruri care mă duc mereu la aceleaşi şi aceleaşi concluzii pertinente sau impertinente.

Poate că sunt doar prea romantică şi poate că am plâns prea mult, dar nu suficient, la "The Notebook"!
Şi poate că răceala mă face să delirez...Sper să înţelegeţi ceva din poastarea asta!

Bruno Mars...

Vaaai dar trebuie să scriu despre acest om...de fapt, despre muzica lui, despre ceea ce-mi transmite mie. E prea mult spus că trebuie să mă documentez; o sa scriu despre ceea ce simt eu că vrea el să zică, n-am nevoie să mă informez. Că până la urmă e blogul meu şi dacă aveţi chef să aflaţi mai multe despre viaţa sentimentală, personală, profesională, premiată şi nepremiată daţi un search pe Google !!!!
Şi că tot am lămuri aceste aspecte, iată părerea mea (subiectivitatea o să-şi spună cuvântul, bun venit! pe terenul meu.): pe Bruno Mars l-am descoperit acum ceva vreme şi de atunci îl redescopăr!

Cine nu cunoaşte "Just The Way You Are" nu trăieşte pe Terra!!! Dar mie mi-a plăcu featuringul cu Trevie McCoy, atunci i-am auzit dulceaţa aia din voce, timbrul ăla inconfundabil!
Se zice că un adevărat cântăreţ e bun doar dacă deschizi radioul şi, ascultând o melodie, reperezi imediat interpretul. Da, el e Billionaire din punctul ăsta de vedere!
Nu au trecut demult vremurile în care avea două piese - Just The Way You Are şi Grenade - în Top Hot 100 Billboard.

 Păi cum să nu ţi se topească inima când îl vezi pe bietul om, aşa micuţ şi firav, că trage după el un pian imens, spuând ca "va prinde şi grenada" doar de dragul persoanei iubite?! Dar n-ai cum să nu-l admiri măcar când observi cu câtă sinceritate priveşte don'şoara din videoclip şi încearcă să o convingă de faptul că
 "When I see your face
 There's not a thing that I would change
Cause you're amazing
 Just the way you are
And when you smile,
The whole world stops and stares for awhile
 Cause girl you're amazing
Just the way you are"...
Melodiile lui fac parte din tine, dacă ajungi la mesaj pe care vrea să îl transmită...


Dacă simţi că vrei să-i spui celui mai bun prieten că ţii la el, dar nu ştii cum, fredonează-i: 
"You can count on me like 1 2 3
I'll be there
And I know when I need it I can count on you like 4 3 2
And you'll be there
Cause that's what friends are supposed to do, oh yeah".


Dacă nu ai chef de nimeni, mai bine zici simplu:
"Today I Don't Feel Like Doing Anything
I Just Wanna Lay In My Bed
Don't Feel Like Pickin' Up My Phone
So Leave A Message At The Tone
'Cause Today I swear I'm Not Doin' Anythin".


Sau, din contră, dacă vrei să faci ceva nebunesc şi nu ştii ce, atunci:
"I’ll go get a ring let the choir bells sing like oooh,
So whatcha wanna do?
Let’s just run girl.
If we wake up and you wanna break up that’s cool.
No, I won’t blame you;
It was fun girl.

Don’t say no, no, no, no-no;
Just say yeah, yeah, yeah, yeah-yeah...".


Vrei un blues şi nu ştii de unde să-l iei? Tot Bruno s-a ocupat şi de asta cu melodia "Liquor Store Blues"!
Acum dacă ai o seara chill şi vrei o melodie soft, mai bine ascultă "Our First Time". Şi dacă mai vrei şi-un pont de la mine, mai bine să fii alături de parteneră/partener; melodia asta sună mult mai bine în doi.


La sfârşit am lăsat melodia mea preferată - "Talking To The Moon"...Romantica de mine nu poate trăi fără pianul ăla, fără vocea aia şi...mai ales..fără versurile alea. Postez melodia aici, cu tot cu versuri!Enjoy! 

Despre prietenie & co.

Ştiu că oamenii vin şi pleacă, ştiu că mulţi trădează şi sunt trădaţi, se ceartă din prostii, se despart din nimicuri, se urăsc fiindcă se iubesc.Şi mai ştiu că mulţi încetează să-şi mai vorbească. Unde încep şi unde se termină prieteniile?
Eu nu vreau să fac pe psihologul, it's not my business, dar o să-mi exprim părerea, o biată opinie...
Înainte de a considera un om "amicul" meu trebuie să treacă pin nişte filtre proprii. Probabil e doar "îmi dau cu părerea din prima asupra omului respectiv": pare simpatic, hai că e şi deschis, avem nişte puncte în comun...merge la prima vedere. Apoi mai trece un timp, aflu cum gândeşte acea persoană, aflu ce îi place şi ce nu..şi abia atunci, DACĂ ÎMI CONVINE, poate fi un alt prieten dintre atâţia alţii (nu prea mulţi, că nu le fac faţă).
Îmi aduc aminte de colega mea de bancă din clasa a V-a (care m-a suportat până într-a XII-a): mi s-a părut de-a dreptul inabordabilă la prima vedere. Mi-am zis că nu se poate să conversez cu ea, oricât de deschisă aş fi, dar totuşi...era colega mea de bancă!!! De bine, de rău a venit ora de mate. Aveam test. Nu ştiu cum am început eu în mijlocul testului să fac glume..nu îmi mai amintesc despre ce râdeam, cert e că de atunci ceva s-a schimbat, am început să vorbim; am rămas mereu cu impresia că atunci s-a produs acea legătură...au trecut anii, ne-am făcut mari şi reaua de facultate ne-a despărţit din băncuţa noastră, a 2-a de la perete chiar!
Prietenia dintre noi două a ajuns la un alt nivel, ştiu că vom fi mereu una pentru cealaltă, dar s-au schimbat multe de când am devenit om cu reşedinţă în Bucureşti.
Am avut de asemenea patru ani o colegă tare dragă de gazdă (am stat la o tanti vreo şapte ani), de care m-am ataşat relativ repede, că doar trăiam sub acelaşi acoperiş! În schimb am început "să ne descoperim" abia în ultimul meu an de liceu.


Se zice că prieteniile vin şi pleacă...eu aş spune că SE TRANSFORMĂ. Ajung la un alt nivel şi încep să dea de obstacole.Nu pot să spun decât că distanţa şi timpul îmi stau în calea prietenilor...adevăraţilor prieteni!
Cu toate astea am avut un mare noroc pentru că şi aici, la Bucureşti, am desoperit oameni frumoşi din toate punctele de vedere, oameni dragi mie, sufletului meu. Îmi iubesc prietenii, sunt puţini şi încerc să îi preţuiesc pe cât pot posibil.

De asemenea trebuie să vorbesc de două persoane tare dragi mie care numai lângă mine nu sunt, fizic vorbind! Sora mea mai mare, draga de ea, e la Târgovişte...Mereu o să îmi amintesc zilele alea în care plângeam să mă ia în braţe , mică şi egoistă fiind, în care mă enervam că mă bătea la jocurile de cărţi, în care mă ducea în vizită pe la rude, neamuri, în care o făceam să râdă cu gura până la urechi...Când s-a măritat? Când a făcut 28 de ani, iar eu...în curând 20? NU ŞTIU!
Nu pot să nu închei fără să numesc cealaltă persoană, acel om pe care rar îl găseşti pe "piaţa de amici la vânzare" pentru că...nu prea se vând! Eu l-am găsit la "reducere" într-o zi călduroasă de mai, "recomandat" de...colega de gazdă! Am zis "să-l împachetez" frumos, că nu se cade să ies la plimbare cu el aşa...în vânt.Şi i-am zis "lilu",iar el mie "sis",pentru că e cu 5 ani mai mic decât mine si pentru că voiam "un frate mai mic". După aproape un an simt că îi cunosc unele laturi, dar totodată ştiu că mai avem multe de povestit şi de trăncănit. Distanţa vrea să fie un impediment, dar nu prea reuşeşte, cu tot cu cei 448de km,  şi sper să nu învingă prea curând pentru că ar fi o dovada de egoism crunt din partea ei!

Ar mai fi multe de spus...Sper să nu se supere oamenii la care ţin şi pe care nu i-am menţionat aici. Îi port în suflet şi pe ei, că doar e loc pentru toţi!