Un om simpatic, tare simpatic...

Într-o zi frumoasă de toamnă mă plimbam cu prietena mea Corina prin Cişmigiu. M-a obligat să ies din casă : „ Azi e zi de poze în parc, e prea frumos ca să nu ne plimbăm! În plus, am nevoie de nişte portrete de bătrânei, pentru concursul ăla de fotografii...”. Nu am putut să o refuz iar soarele m-a convins că făceam o alegere bună.

Acelaşi Cişmigiu mare şi plin de râsetele liceenilor! Sub ochii mei se dezvăluia chiar lumea atât de frumos descrisă de Grigore Băjenaru. Parcul ascunde multe poveşti de-ale bucureştenilor, el a văzut atâtea şi atâtea lucruri...

Dar nu doar cei din Gheoghe Lazăr stau pe canapelele verzi şi învechite, ci şi bătrâneii: unii vin cu nepoţii, alţii se adună mereu pentru a sta de vorbă, pentru a depăna amintiri.

Am tot căutat noi „subiecţi” pentru concursul Corinei şi ne cam săturaserăm, când...am întâlnit un bătrânel, cu un început de chelie, slăbuţ, firav, fără dinţi, cu nişte haine învechite, probabil primite de pomană, şi cu o şapcă în carouri ce şi-o tot aranja pe cap. Singurel pe canapea, cu o mandolină în mâini, cânta „Et si tu n’existais pas”. Ritmul era puţin mai alert decât cel cu care ne-a încântat Joe Dassin, dar linia melodică se păstra...

Am intrat în vorbă cu el, mai mult Corina, voia să îi facă poze, se citea charisma pe chipul lui nea’  George. Ne-a întrebat ce am vrea să ne cânte, nu aveam preferinţe, nu voiam decât poza. Îl ştiam pe bătrânel de la televizor...făcuseră cei de la Pro Tv un reportaj în care apărea şi el, ca un veteran ce îşi petrece mereu timpul în cea mai veche grădină bucureşteană. M-a impresionat aerul său de om ce stă mereu cu fruntea sus, ce zămbeşte mereu, chiar dacă de la mandolină se auzeau acordurile baladei franţuzeşti...

Ne-a făcut o propunere de-a dreptul neaşteptată: voia să mergem la un restaurant în care el cântă la pian seară de seară, aşa mai câştigă şi el ceva în plus. Lipsa banilor l-a scos afară din casă, cu instrumentul său „portabil”, ţinut cu grijă într-un sac de rafie – pentru a-l căra mai lesne în spate. Pe lună are doar 500 de lei pensia. Spunea că nu îi ajunge decât pentru a-şi plăti chiria pe o lună, în mansarda în care stă. De aceea cântă tot timpul prin Cişmigiu, să mai facă un ban, să nu moară de foame. Ar fi vrut să se mute, dar spunea că nu are unde, că preţurile sunt mari peste tot, că nu îşi mai perimte să mai stea în acea mansardă, dar că deocamdată nu are alte posibilităţi. Un pensionar talentat, care ştie să cânte atât de frumos, abia mai supravieţuieşte după o zi pe alta. Ne-a arătat chiar şi partiturile după care cântă, pentru că el este un profesionist!

Mai spunea că ştie să cânte şi la acordeon şi că dă lecţii celor care doresc să înveţe, dar nu înainte de a-i supune unor teste de aptitudini. Până la urmă, aşa fac toţi profesorii!

Ochi-i străluceau când zâmbea, avea un zâmbet larg, ştirb, dar venit parcă din inimă. Cu toate greutăţile zilnice, omul ăsta chiar mai avea puterea să zâmbească!

Cine e vinovat pentru viaţa pensionarilor români? De ce o duce nea’ George atât de rău într-o Românie democratică, cu toate că el cântă la trei intrumente?! Cine o să le redea bătrânilor o pensie decentă după atâţia ani de muncă? Nu vreau să pun întrebări retorice, dar încă nu am găsit persoana care să-mi răspundă şi mie.