Oficial mă simt rău...foarte rău!
Am o stare gripală nasoală rău, nu doresc nimănui, sper doar să-mi treacă mai repede (mâine mă duc la sora mea, nu e frumos să mă vadă racită). Dar să lăsăm sănătatea la o parte...şi să vorbim despre...un film tare drag mie!
E vorba de "The Notebook", celebrul film din 2004. Prima dată când l-am văzut, am plâns niţel, a doua oară, am mai plâns un pic, iar a treia oara, am zis ca e prea frumos ca să mai plâng...
Nu ştiu de ce am încetat să mai cred în iubirea ideala: ea există în filme, în romane, în muzică...dar din ce în ce mai puţin în viaţa reală. Oamenii au devenit nişte roboţei, la propriu, şi au cam uitat să mai simtă. Ţin minte că îmi zicea o profă mai demult: "Când murea câte un om, păi era jale în familie, acum...tinerii mai au un pic şi râd.". Nu înţeleg exact spre ce ne îndreptăm, unde vrem să ajungem oare?
Dar revenind la filmul nostru, este exact ce ne trebuie atunci când încă mai visăm la Făt-Frumos. Ce e viaţa fără acel om care să te iubească? Nu vreau să fiu dură, chiar mi-a plăcut ideea în sine, "Dragoste până la moarte şi după ea!", dar ăsta nu reprezintă decât idealul unei vieţi împlinite, al unei vieţi în care depinde numai de noi dacă vrem să trecem de obstacolele de orice fel pentru a fi fericiţi alături de "jumătatea noastră".
Am o întrebare: "Cine e această jumătate?", unde se găseşte? Vreau să achiziţionez urgent una, dar să nu fie orice fel de jumătate... Am pretenţii majore de la mine. Oare ăsta să fie motivul pentru care încă o mai caut? Nu că aş fi o disperată, doar că mă apucă melancoliile (numai din cauza filmelor prea romantice pe care le-am vizionat de prea multe ori!!!) şi mă gândesc la mine, peste ani, ca la o femeie de succes, care să fi reuşit ceva, profesional vorbind, şi ...şi...şi cu cineva alături, care să mă sprijine, să-mi fie alături, etc, etc, etc.
Revenind la film, toată îndrăgosteala a decurs mult prea uşor. Oare aşa să fie şi în viaţa reală? Păi..cu siguranţă NU, nu acum! Cred că tocmai o invidiez pe bunica mea, care avea 18 ani când s-a măritat cu iubirea vieţii ei, bunicu' în 1944. Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi, încă de când eram mică, îi vedeam sprijinindu-se, susţinându-se. Poate că liniştea satului i-a apropiat şi mai tare. În schimb. eu am o lume întragă în faţă, mult plastic şi...o singurătate de gestionat.
Nu mă plâng că sunt single, ştiu sigur că acolo, cineva, e şi pentru mine. Doar că mă face să cred că nu are cum să fie un story cu "şi au trăit fericiţi până au murit, precum cei doi moşulici din film".
Toate, ca şi dragostea, se compun din lucruri simple pe care le considerăm complicate. Din cauza asta sunt eu aşa de revoltată şi aşa de convinsă de viitorul ăsta. Lumea se schimbă, la fel şi dragostea.
O să îmi iau nişte roşii în cap pentru postarea asta, nu sunt pesimistă, REPET. Şi o să repet asta de mii de ori, pentru că eu cred în acel "cineva", dar nu mai cred în "toată viaţa". Sunt prea multe lucruri care mă duc mereu la aceleaşi şi aceleaşi concluzii pertinente sau impertinente.
Poate că sunt doar prea romantică şi poate că am plâns prea mult, dar nu suficient, la "The Notebook"!
Şi poate că răceala mă face să delirez...Sper să înţelegeţi ceva din poastarea asta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu