Despre prietenie & co.

Ştiu că oamenii vin şi pleacă, ştiu că mulţi trădează şi sunt trădaţi, se ceartă din prostii, se despart din nimicuri, se urăsc fiindcă se iubesc.Şi mai ştiu că mulţi încetează să-şi mai vorbească. Unde încep şi unde se termină prieteniile?
Eu nu vreau să fac pe psihologul, it's not my business, dar o să-mi exprim părerea, o biată opinie...
Înainte de a considera un om "amicul" meu trebuie să treacă pin nişte filtre proprii. Probabil e doar "îmi dau cu părerea din prima asupra omului respectiv": pare simpatic, hai că e şi deschis, avem nişte puncte în comun...merge la prima vedere. Apoi mai trece un timp, aflu cum gândeşte acea persoană, aflu ce îi place şi ce nu..şi abia atunci, DACĂ ÎMI CONVINE, poate fi un alt prieten dintre atâţia alţii (nu prea mulţi, că nu le fac faţă).
Îmi aduc aminte de colega mea de bancă din clasa a V-a (care m-a suportat până într-a XII-a): mi s-a părut de-a dreptul inabordabilă la prima vedere. Mi-am zis că nu se poate să conversez cu ea, oricât de deschisă aş fi, dar totuşi...era colega mea de bancă!!! De bine, de rău a venit ora de mate. Aveam test. Nu ştiu cum am început eu în mijlocul testului să fac glume..nu îmi mai amintesc despre ce râdeam, cert e că de atunci ceva s-a schimbat, am început să vorbim; am rămas mereu cu impresia că atunci s-a produs acea legătură...au trecut anii, ne-am făcut mari şi reaua de facultate ne-a despărţit din băncuţa noastră, a 2-a de la perete chiar!
Prietenia dintre noi două a ajuns la un alt nivel, ştiu că vom fi mereu una pentru cealaltă, dar s-au schimbat multe de când am devenit om cu reşedinţă în Bucureşti.
Am avut de asemenea patru ani o colegă tare dragă de gazdă (am stat la o tanti vreo şapte ani), de care m-am ataşat relativ repede, că doar trăiam sub acelaşi acoperiş! În schimb am început "să ne descoperim" abia în ultimul meu an de liceu.


Se zice că prieteniile vin şi pleacă...eu aş spune că SE TRANSFORMĂ. Ajung la un alt nivel şi încep să dea de obstacole.Nu pot să spun decât că distanţa şi timpul îmi stau în calea prietenilor...adevăraţilor prieteni!
Cu toate astea am avut un mare noroc pentru că şi aici, la Bucureşti, am desoperit oameni frumoşi din toate punctele de vedere, oameni dragi mie, sufletului meu. Îmi iubesc prietenii, sunt puţini şi încerc să îi preţuiesc pe cât pot posibil.

De asemenea trebuie să vorbesc de două persoane tare dragi mie care numai lângă mine nu sunt, fizic vorbind! Sora mea mai mare, draga de ea, e la Târgovişte...Mereu o să îmi amintesc zilele alea în care plângeam să mă ia în braţe , mică şi egoistă fiind, în care mă enervam că mă bătea la jocurile de cărţi, în care mă ducea în vizită pe la rude, neamuri, în care o făceam să râdă cu gura până la urechi...Când s-a măritat? Când a făcut 28 de ani, iar eu...în curând 20? NU ŞTIU!
Nu pot să nu închei fără să numesc cealaltă persoană, acel om pe care rar îl găseşti pe "piaţa de amici la vânzare" pentru că...nu prea se vând! Eu l-am găsit la "reducere" într-o zi călduroasă de mai, "recomandat" de...colega de gazdă! Am zis "să-l împachetez" frumos, că nu se cade să ies la plimbare cu el aşa...în vânt.Şi i-am zis "lilu",iar el mie "sis",pentru că e cu 5 ani mai mic decât mine si pentru că voiam "un frate mai mic". După aproape un an simt că îi cunosc unele laturi, dar totodată ştiu că mai avem multe de povestit şi de trăncănit. Distanţa vrea să fie un impediment, dar nu prea reuşeşte, cu tot cu cei 448de km,  şi sper să nu învingă prea curând pentru că ar fi o dovada de egoism crunt din partea ei!

Ar mai fi multe de spus...Sper să nu se supere oamenii la care ţin şi pe care nu i-am menţionat aici. Îi port în suflet şi pe ei, că doar e loc pentru toţi!