Copilăria de-altădată

„Mi-am petrecut copilăria în satul Coroteni, comuna Slobozia Bradului, județul Vrancea, unde m-am și născut în primăvara anului 1955, într-o familie de oameni simpli care munceau la Cooperativa Agricolă de Producție și care încercau să-și mențină existența prin muncă fizică. Am fost o familie compusă din doi părinți și patru copii, din care două surori și doi frați. Eu am fost al treilea născut din cei patru, intrând adesea în conflict cu fratele cel mic (diferența dintre noi fiind de un an și opt luni), care era mai solid și mai puternic decât mine”, așa începe tata să își povestească viața. 

E puțin fâstâcit, se uită în gol, îi e greu să vorbească liber, parcă îl strânge cravata invizibilă. Nu a vorbit niciodată despre viața lui cu mine, așa...de când s-a născut. Ce îl deranjez eu pe el? Dar se așază mai bine pe canapea, trage aer în piept și începe să povestească...

Când era mic, stătea cu capra la păscut, în timp ce părinții munceau la câmp. Își aduce aminte când s-a construit casa bătrânească: avea doi-trei ani, iar toți ai casei așteptau să termine de mâncat echipa de muncitori. Cu ochii mari și burta goală, își așteptau „rândul” cei trei frați (al patrulea avea doar câteva luni) în timp ce „musculoșii” se înfruptau cu poftă din bunătățile făcute de mamaia. 

Anii au mai trecut și frații s-au mai mărit. Costel, fratele cel mic, făcea numai pozne, iar cel mare suferea aproape mereu de pe urma adevăratului vinovat. Cumva, tata  încearcă să mă facă să înțeleg că ei așa au fost mereu: unul care strica, mai energic, mai nestatornic, mai aventuros, iar celălalt care repara, mai blând, sincer, cuminte. „El era mai zburdalnic și de la el începeau bătăile. Eu, ca să cer ajutor, începeam să plâng. Eram mai cuminte și mai firav. Ca să mă lase în pace, îi mai dădeam câte o palmă și fugeam, ca să nu mănânc bătaie. Dar așa sunt copiii, mai ales băieții, fac năzbâtii, doar nu te așteptai să fim doi frați cuminți? De cumințenie «se ocupau» surorile mai mari. Noi eram puși pe șotii.”

Bucurie mare acasă, când se împărțea mâncare de sărbători: „Atunci așteptam să vedem ce aducea omul, mai ales neamurile și să mâncăm mai diversificat ca de obicei. De exemplu, de Sâmbăta Moșilor, aduceau orez cu lapte sau orez scăzut cu sărmăluțe și căni cu vin de codița cărora erau legate cireșe (asta la Moșii de vară).”

Când era mic, aveau căruță, iar când se mai mărise, îi plăcea să se plimbe în bena camionului de la CAP, un Bucegi „barosan”, condus chiar de unchiul tatei și care transporta cereale. 

Când avea cinci ani, l-au dus părinții la grădiniță, unde modela plastilina foarte frumos, avea chiar talent, învăța cântecele și poezii. „Tot la grădiniță eram când am primit primul cadou de Moș Crăciun: un autobuz micuț, din tablă, iar fratele meu, un camion. Ne-am certat foarte mult pentru că autobuzul meu era mai mare decât camionul lui. Tot timpul voia să mi-l ia și n-am vrut să fac schimb...și de aici a pornit bătaia. Bineînțeles că ne-a despărțit maică-mea...”  

Mă uit la el și văd cu câtă plăcere își aduce aminte de vremurile de demult. Are ochii umezi și un zâmbet i se zărește în colțul gurii. Încă îmi evită privirea, vrând să fie singur în lumea copilăriei lui.

„La școală, am fost luat în clasa I, la 7 ani. Mi-aduc foarte bine aminte prima zi de școală, când am fost condus de mama, cu un ghiozdan cumpărat cu o lună înainte, pe care a dat o grămadă de bani. Era din carton și m-a ținut până în clasa a IV-a. Deci, eram foarte atent cu el și așezam cu multă plăcere cărțile și penarul ca să nu îl stric.” 

Ca oricărui băiat... „nu îmi plăcea nici la grădiniță, nici la I-IV. La un moment dat în clasa a IV-a, când am crezut că am învățat mai bine, m-am urcat pe scenă, singur, de capul meu, și «am cerșit» un premiu profesorului meu. Bineînțeles că taică-meu, fiind în Consiliul de Părinți, mi-a făcut semn discret să cobor rapid. Când a văzut învățătorul meu, domnul Bulhac, că totuși insist cu permiul, mi-a dat un buchet de flori din vaza de pe masă, asta pentru că am fost «băiat cuminte». Toți frații au venit acasă cu permii. Eu n-am îndrăznit să dau pe acasă și am fugit în spatele grădinii, și am stat acolo până când au insistat să  intru în casă. Ăsta a fost un mare impuls pentru mine, pentru că din clasa a V-a și până într-a VIII-a am luat numai Premiul I, singur, detașat. Asta m-a ambiționat foarte mult. Studiam singur, mai ceream ajutor în pauză profesorilor, mă duceam la consultații, pentru că începuse perioada când se făceau consultații la noi. Veneau profesorii în mod special pentru noi, după-amiaza când nu înțelegeam ceva. Erau neplătiți, dar totuși veneau. Se dădea mare importanță acestui lucru și se punea accent pe învățat.”

Pentru că erau niște băieți de primară puși pe șotii, mai și furau. „Tot în această perioadă, îmi aduc foarte bine aminte când alături, de vărul meu Marian și fratele meu, ne-am dus la un unchi de-al nostru, mai în vârstă, și i-am furat gramofonul din pod.” Le plăcea „să cotrobăie” ca niște mici exploratori prin podurile oamenilor. Și uite așa s-au făcut cu un gramofon pe care l-au și folosit. Ascultau Maria Tănase, Maria Ciobanu, tangouri.

 „Vreau să mai vorbesc despre primul televizor! L-au luat părinții prin 1963, după ce au vândut un purcel pe care au luat 4500 de lei. Până la urmă, părinții noștri s-au hotărât să cumpere acest televizor pentru că îi rugam tot timpul să mergem la vecini ca să ne uităm la programele de la televizor. Eram foarte încântați, stăteam până târziu, iar a doua zi, nu mai făceam lecțiile, eram somnoroși, căscam... Ne doream mult să vedem emisiunile, cu toate că deranjam vecinii... Era frig în casa vecinilor, s-ar fi culcat și ei, dar, pentru că eram prieteni cu fiii lor, stăteau cu noi. Vâzănd totuși că stăteam mereu să ne uităm, ni s-a pus condiția să le aducem lemne, ca să încălzească acea cameră. Atunci chiar am crăpat lemne, le împachetam și le aruncam peste gard,pentru că nu trebuiau să știe părinții.”

Din ’63 au avut și electricitate în sat. „Îmi aduc aminte că eram foarte curios să aflu cum se aprinde becul și admiram cu toții, copii fiind, lumina de pe stradă... Mergeam, ne plimbam fără frică. Fiecare stâlp avea bec, la început, apoi un bec la doi stâlpi. Eram foarte curioși să vedem cum se schimbă becurile care se ardeau. Și atunci așteptam cu nerăbdare să vină electricianul, care urca pe stâlpul de lemn...erau stâlpi de lemn cu niște scări pe care se putea urca. Acolo, electricianul se lega cu o centură și schimba becul. Arunca becurile pe jos, un lucru nu foarte bun pentru că putea să se spargă și să ne înțepăm, și noi, copiii, le prindeam. Vecinul meu mai mic cu un an, Petrică, s-a supărat odată pentru că am prins eu becul ars și m-a pârât la tatăl lui, că de ce am luat becul. Eu l-am dus și l-am ascuns în grădină...”

Când s-a mărit, lucrurile s-au complicat mult la școală. „În clasele V-VIII primul contact neplăcut a fost că am trecut la un număr mai mare de materii și mai complexe, mă gândesc la matematică, pe care nu o puteam stăpâni prea bine; de acum istoria era mult mai grea; învățam două limbi străine: franceza și limba rusă. Cu toate astea, am dat mult mai multă importanță, învățam mult mai mult ca în clasele mici.” 

Copilul din tata e fericit pentru că și-a amintit toate astea. De fiecare dată când râde, face riduri în colțurile gurii și la ochi. Tuns scurt, aproape 0, cu o privire adâncă și ștrengară, slăbănog de atâta lapte de capră, murdar de praf pe hainele spălate proaspăt de bunica, așa era el acum jumătate de veac, prin anii ‘60. Avea gașca lui de băieți cu care făcea tot felul de năzbâtii, iar din ea nu lipsea fratele mai mic și mai zvăpăiat. 

Bunicul a avut grijă să meargă toți copiii lui la școală, voia ca ei „să aibă carte, că fără carte, tată...”. Și cu toții au învățat, dar s-au bucurat și de praful de la țară, de mâncarea dată de găini și de alte orătănii de prin curte. S-au bucurat și de treieratul grâului, de culesul viei sau de vinul bun pe care bunicul îl bea în fiecare toamnă. Așa au ajuns frații familiei Vișan să urmeze Facultatea de Agronomie din Craiova, dar asta e altă poveste...

Dulapul neprețuit al mamei

Dacă ai imaginație, puțin noroc și un dulap al mamei mai mult decât încântător, îți pot ieși lucruri chiar frumoase.

Asta am aflat după ce am dat o raită pe la ea prin garderobă. Cred că știți deja că mama a fost cu mine la absolvire. De data asta, am scos-o în București, într-o sâmbătă seara. Am plimbat-o la Operă, pe la Romană, pe Dorobanți... Așa, ca să o vadă toți. Pentru că a stat închisă prea mult. Și acum nu vorbesc de a mea mamă, ci de una dintre rochiile ei superbe, din mătase, de acum...25 de ani.

N-am tăiat nimic la ea, doar am prins-o pe ici, pe colea...și gata frumusețe de ieșit pe stradă. 

Poate aveți și voi noroc de lucruri frumoase, căutați la ai voștri prin dulapuri! :D

”Salut! Sunt doctor în psihiatrie și psihopat în timpul liber!”

Sursa: telegraph.co.uk

Eram în drum spre casă, acum vreo lună și mi-am luat o revistă Elle pe drum, ca să nu mă plictisesc. Răsfoind paginile pline de rochii colorate, parcă țipând toate salt in the air, sand in my hear, m-am oprit la un interviu cu titlul ”Portretul canibalului la tinerețe”. Am aflat că în filmul serial american ”Hannibal”, un actor danez de 47 de ani, pe numele lui Mads Mikkelsen, interpretează rolul lui Hannibal Lecter, un doctor în psihiatrie. Filmul oglindește viața psihopatului din ”Tăcerea mieilor” (personaj interpretat de sir Anthony Hopkins în 1991 și 2001) mai înainte de a fi capturat. M-a intrigat puțin interviul din revistă și-am zis că ar trebui să mă uit la serialul ăsta, mai ales că mi-a plăcut foarte mult filmul din 1991. 

Ce am aflat după un sezon? Acest doctor are darul de a ucide mult, calculat și...pe nevăzute, pe lângă cultul gastronomiei (pe care îl ridică la cel mai înalt rang posibil), costumele de o eleganță covârșitoare și manierele intimidante, ”reci”, formate direct la Polul Nord. Regizorul nu arată mai nimic din felul în care ”îți lucrează” victimele acest doctor în psihiatrie. Doar ni se sugerează că, în nebunia doctorului, victimele devin pradă, iar carnea lor...pe masa criminalului. Ea se transformă ”cu grație” în mâncăruri cu nume franțuzești din ”carne de vițel”, ”carne de porc” sau cârnați mai mult decât ”regali”.

Îl cheamă Hannibal și e canibal. Problema cea mare e că are un doctorat în psihiatrie și știe să manipuleze toți psihopații din film. Spun ”psihopați” pentru că nu cred că sunt două personaje întregi la cap în filmul ăsta. Știe să îi manipuleze în așa hal, încât le dă să mănânce ”carne de porc”. Îi invită la el acasă și gătește pentru ei. Iar toți au aceeași față: ”Ceva așa de bun n-am mâncat în viața mea”. La un moment dat e scârbos.

După un sezon din acest film, încă am dubii în privința felului cum operează ”pe teren” acest Hannibal. Câteodată îți alege prada aleatoriu, probabil pentru a mai mânca ceva proaspăt la cină, alteori omoară pe X și Y pentru că se interpune între el și scopurile sale.

E diabolic. Și situația se complică dacă mai adăugăm un profesor instabil mental, Will Graham (Hugh Dancy), care poate să se pună în pielea psihopaților și să le facă profilul, toate în avantajul celor de la FBI. Acest Graham are darul de a se distanța de ceea ce vede, de a observa dincolo de probe și de a se pune în pielea fiecărui criminal în parte, în funcție de crimele pe care le comite acesta din urmă. Plus că mai face și conexiuni între crime care nu au nicio legătură una cu alta. E un fel de psihopato-geniu care nu poate să facă rău nimănui și lucrează cu Biroul Federal de Investigații. Sărăcuțul prof e făcut praf de Hannibal.

Filmul e puțin horror din punctul meu de vedere. Am terminat sezonul unu doar pentru că eram curioasă cum or să sfârșească toți după ”primul val” de acțiune. Nu știu dacă o să îl încep pe al doilea, mai e până în decembrie, când a fost anunțată premiera. Cert e că toată acțiunea devine...copleșitoare. Te simți chiar tu încolțit de diabolicul doctor și vrei să țipi la toți că sunt manipulați, dar n-are cine să te audă.

În rest? Mult sânge, mulți alți criminali, multe alte victime.Cam prea multe, totuși.

Ce îmi place? Îmi place cât e de rafinat acet nebun. Îmi place că ascultă Chopin la masă și că poartă costume cu trei piese. Rar atâta eleganță.

Ziceți voi dacă are gusturi rele în materie de muzică:

Graduation

Iată-mă la sfârșitul celor trei ani FJSC-iști... Au trecut și absolvirea, și balul...nu mai rămâne decât un hop: examenul de licență (format din partea scrisă, pe care o dau mâine, și cea orală, programată săptămâna viitoare). Mâine, o să fiu în fața celui mai important examen din viata mea de „școlăriță”, de la admiterea la facultate până în prezent. Am ajuns în punctul în care mi-am dorit mereu să fiu: să termin odată cu toată școala și să mă apuc de treabă. Știu că nu e ușor să îți faci loc pe piața muncii de astăzi, dar trebuie „să te înarmezi” cu răbdare, voință, determinare și putere de muncă.

Revenind la absolvire, nu mi-am închipuit niciodată că o să am emoții. E momentul ăla, când stai cu toca pe punctul de a o arunca, iar toată lumea participantă la eveniment pregătește aparatele de fotografiat, gata să surprindă „baia de chipiuri”. Am făcut destule poze și ne-am simțit chiar bine, mai ales când am început să cântăm că „Noi suntem de la FJSC”. 

Părinții mei nu au reușit să ajungă la „marele eveniment”. Drept urmare, mi-am zis că trebuie să fie și ei prezenți cumva. Am avut ideea să îi „fur” mamei din garderobă o rochie din mătase naturală, „în vârstă” de vreo 31-32 de ani. Am îmbunătățit-o foarte puțin și am pășit în Aula Magna cu încredere. Mama era cu mine!

Și niște poze făcute cu telefonul:

                                         

Why do all good things come to an end?

Ultima saptamană de facultate s-a dus.

E ciudat cum au trecut trei ani, trei ani în care am cunoscut oameni interesanți, i-am redescoperit pe alții... A

Am avut o grupa frumoasă, plină de fete, în care Petre a dat tonul petrecerii. În care Anca-Maria era cea mai colorată și îți făcea ziua și mai colorată când o vedeai râzând ca un copil când vede dulciuri. În care Mihaela Chirac zbiera de la 8 dimineața "Bună dimineațaaa!!" la urechile lui Ovidiu Bufnilă și a întregii grupe dând trezirea mai ceva ca un duș rece. În care Miruna, Cap Creț, începea să se certe cu oamenii pe oltenește și se calma tipic ardelenește (sau nu se mai calma deloc). În care Ramona turuia zeci de minute când venea vorba de vreun referat. În care Mădă se mieuna cu stil, drept urmare și-a luat un pisoi care îi seamana: e micuț și roșcovan. În care Lolo știe să facă șpagatul! În care Corina vedea totul în ”Super-Meaw" și s-a luat la mine (!). În care Mihaela B. e blondina al cărei par auriu nu se mai termină, iar la polul ”brunet” e Roxana, zisă Albă-ca-Zapada. În care Rodica ar putea sa hipnotizeze ușor un om. În care Iulia nu mai termină de zis când e să povestească de cele n volume de beletristică citite cu o noapte înainte. În care Ana-Maria poate să dea sfaturi de fashion dacă ești în impas vestimentar. În care Mihaela M. se impune prin voce și ton, pentru că e un om hotărât de la care ai ce învăța! În care Irina mă făcea de fiecare dată la tenis de masă. 

În care Silvia ți-ar vorbi mult și bine de Axxy, super-câinele ei alb, mare și frumos. În Deea D., Alexandra, Andreea N. și Tania au făcut un super Cancan de zilele francofoniei, lăsându-ne cu palmele înroșite după ce le-am aplaudat 10 minute. În care Corina L. are un super-blog de fotografii. În care Doina era as la franceză și ne lăsa pe toți cu gura căscată la cât de lejer își înșiruia ideile în limba lui Napoleon. În care Deea Iconaru a fost mereu o persoana discretă și plăcută..

În care mi-e dor de zilele în care râdeam cu toată grupa și din ea făceau parte și Andreea Vlădan, Diana Lalu și Luminița Ancuța.

Da, asta a fost toată grupa mea. 

Cum să nu îi precizez și pe ceilalți doi prieteni ai mei: Ionuț Iordache și Alex Comănescu? 

Pe primul l-am cunoscut la facultate în primul an și de atunci până în anul II îmi tot cerea notițele mele ca să învețe în noaptea de dinaintea examenului. Apoi l-am bătut la cap cu să îmi descarce filme. :))

Pe al doilea l-am ”redescoperit” la facultate - e IT-istul meu de serviciu. Plus că m-a invitat la petrecerile politehniste. Și aici trebuie să îi amintesc și pe Cătălin Calotescu, Ionuț ”Hiroshima” sau Andrei Podar.

Și acum vreau să le mulțumesc tuturor profesorilor de la care am avut atâtea de învățat (Marian Petcu, Adriana Ștefănel, Oana Băluță, George Hari Popescu, Horia Moraru, Daniela Rovența Frumușani, Luminița Roșca, Irene Buhăniță, Antonia Matei, Flori Iuhas, Ovidiu Bufnilă etc, etc, etc).

Concluzia mea: facultate de oameni frumoși!

Dana Rogoz - despre Moon, fashion și business

          Cum sa nu o iubești pe Dana când își mănâncă din timp pentru un proiect studențesc? A fost foarte drăguță și ne-a ajutat pe mine și pe Mihaela Chirac pentru reportajul la TV - temă pentru facultate.
   
          Iată ce a ieșit:

Bunicul fără bunica

Așa cum v-am promis, revin cu partea a doua din povestea mea despre bunici.

Postul anterior a fost scris în tren, are o notă nostalgică pentru că...

M-a făcut să mi-aduc aminte cât de mult îi plăcea bunicului să se plimbe. Când începea el să povestească despre Băile Olănești sau chiar de perioada armatei din București, deveneam foarte atentă.

Țin minte când am intrat la facultate. Ca oricărui absolvent de liceu provincial, mutat în Capitală, mi-a fost greu în Marele Oraș. Dar bunicul era foarte fericit. Îmi povestea el cum era Bucureștiul pe vremea armatei lui (prin '45, '46 cred că se întâmpla asta). Și îmi zicea unde era Academia Militară, Centrul Vechi...știa zona foarte bine, chiar și la 80 și ceva de ani.

De fiecare dată când încheia câte o povestioară, pleca puțin capul, se uita în jos și ofta, știind că vremurile alea erau atât de departe.

Trist în adevăratul sens al cuvântului nu l-am vazut decât după moartea bunicii. Se așeza pe veranda casei și stătea la soare, parcă voind ca razele soarelui să îi mai încălzească încă o dată obrazul. Ținea ochii închiși și, probabil, rememora lucruri din tinerețe.

E greu să vezi un om atât de avid de viață îmbătrânind și nu îți vine să crezi când pleacă de lângă tine.

Am fost acasă, în vacanța intersemestrială, și mă uitam cu tristețe la căsuța bunicilor mei, acum singură. Odată era plină de nepoți. Mai ales duminica. Am un neam mare, iar bunicii aveau mereu loc pentru fiecare dintre noi în odăița lor, iarna, și pe veranda lor, vara. Cum ne mai zbenguiam prin curte, ce ne mai plăcea să ne jucăm! Duminică de duminică îmi așteptam verii și mâncam gogoșile de care am pomenit în postul anterior.

Că tot v-am zis cât îi plăcea bunicului să meargă la locul lui de casă, am aici o fotografie cu el pe bicicletă, pe ulițele satului:

La bunici

Cum s-au cunoscut Anton și Tinca? La hora satului, evident! Din țărani vrânceni, ai mei grandpas au fost îndrăgostiți. Mult mai îndrăgostiți decât toate personajele din filme. Ei, însă, n-au avut parte de prea multă 'acțiune' lacrimogenă sau tragico-comică.

Întâlnirea și durata iubirii

Dragostea lor a ținut, cu siguranță, mai mult decât ar ține azi o viață de om. Dacă ar fi să fac un scurt calcul, aș lua anul...1940. Bunica avea 16 ani și bunicul, 18. Hora satului. Au făcut și poză! E sub forma de carte poștală. Dar reluându-mi ideea, 1940...dacă punem moartea bunicii (2008) ca sfârșit al dragostei pământești, ne dă...68 de ani. Dar bunicul, săracul, rămas singur, a iubit-o pe bunică-mea până a închis ochii (13.1.2013). Asta inseamnă 73 de ani de dragoste.

Oricum ar fi, am trăit cu ei în perioada lor 'de Aur' și am văzut cum se priveau și cum se vedea unul în ochii celuilalt ca la tinerețe, de parcă timpul nu trecuse peste nici unul dintre ei.

Simplitatea vieții de la țară

Da, bunicii își iubeau pământurile. Ziceți voi de Moromete ca fiind 'ultimul dintre țărani', eu am stat cu 'Moromete' în casă. Nu voiau sub nicio formă să le muncească pământurile și via altcineva decât familia.

Țin minte că bunicu' avea un 'locul de casă'', un teren în sat pe care putea să construiască o casă. Nu știu exact ce a vrut să facă din el, că și azi tot teren arabil e. Cert e că avea plăcerea să muncească acolo. Să pună porumb, să are via sau să culeagă mere. Teren mult aveam și în spatele casei, la noi în grădină , dar nu se mulțumea să facă treabă doar acolo. Și așa lua tataia bicicleta lui și, pensionar fiind și chiar 80 de ani având, se ducea să muncească.

Mamaia îi punea pachet și începea să facă mâncarea pentru prânz. Mereu gătea câte ceva pentru prânz, îi plăcea...Când eram mică, îmi plăcea atât de mut să o văd tocând ceapa și pregătind turte.

Gogoșile, deliciul suprem!

Cum să nu amintesc de gogoșile făcute de bunica? Erau atât de simple, dar atât de gustoase! Și zahărul parcă avea alt gust...că era de la bunica!

Îmi dădea o bucățică de cocă pe care puteam 'să o frământ'. Și dacă eram cuminte, mi-o și cocea.

Amintiri din copilărie, partea I s-a încheiat. Dacă vreți și partea a doua, dați un semn!

P.S. Poza atașată îl are în centru pe tataia Anton (18 ani), la stânga lui, sora sa, Georgica, iar la dreapta...mamaia Tinca (16 ani).

Ador filmele de la Disney!

        

         Zece lucruri pentru care ador filmele animate de la Disney:

     - că sunt făcute de oameni plini de imaginație, care știu mereu să răstoarne situația, practic să toată lumea trebuie să cadă din lac în puț la un moment dat;

     - că te fac să îți aduci aminte de copilărie, sunt ca laptele cu cacao sau ca biscuiții înmuiați în ceai;

     -  că nu se „învechesc” niciodată – încă mă mai uit la „Regele Leu” sau la „AristoCats” și încă mor de satisfacție când îl aruncă Pisicile pe Majordomul cel rău în cufărul spre Timbuktu;

     - că au umor d’ăla de râzi la orice vârstă;

     - că îți spun să te ferești de cei care vin cu idei deșarte menite doar să te amăgească;

     - că nu e mereu Pince Charming cel care salvează situația, de multe ori el e chiar postuț, may I say;

     - că femeile știu ce vor și luptă mai bine pentru cauza lor decât bărbații (HA!);

     - că toate personajele seamănă puțin unele cu altele, de la un film la altul, dându-ți impresia că povestea se repetă,  că nu se termină niciodată;

     - că mereu ai zâmbetul pe buze la sfârșit și nu te dejamăgesc niciodată;

     - că sunt cu happy-end, Binele trebuie să învingă Răul, nu?

        Și pentru că le iubesc atât de mult, nu pot să nu menționez cea mai recentă „trăznaie ” în materie de „povești pe care nu le vom uita niciodată” – „Paperman”, filmul nominalizat pentru premiul Oscar la categoria „Cel mai bun scurtmetraj animat”.

        Sper să câștige. Povestea are toate ingredientele de mai sus, mai puțin punctele 5, 6 și 7. Nu sunt niște puncte general valabile. Trebuie să aibă și chestii particulare, nu?

   

       Și ca să încheiem cum se cuvine, spune-ți-mi ce film de la Disney vă place cel mai mult?   

       Unul singur să fie!

       P.S. Eu încă mă mai gândesc, am rămas blocată între „Cenușăreasa”, „Frumoasa adormită”, „Regele Leu”, „Pisicile aristocrate”...„Albă-ca-Zăpada”. O să rog toate prințesele să ma „deblocheze”, până una-alta, ziceti voi acolo!:D

Cum să nu te apuce scrisul când ai atâtea subiecte de „devorat”?

Plictiseala este un dușman de temut, mai ales pentru oamenii activi din fire. Dacă stai degeaba, simți că înnebunești la propriu. Și cum ai putea scăpa de ea? Foarte simplu:
- se ia o bucată de film, se devorează;
- se ia o bucată „cântăcios” notoriu, se ascultă toate melodiile, se devorează;
- se ia o bucată sală de fitness, se devorează la aparate;
- se ia o bucată spectacol de teatru și...se devorează, bineînțeles.

Și cum pe film l-am bifat, pe la sală am trecut zilele astea, la teatru am fost.. și tot plictisită sunt, am zis să fac ceva mai ușurel, ca de vineri seară. Și n-aveam altceva de făcut decât să ascult un „cântăcios”. Dintre toți cântăcioșii Planetei, m-am oprit la...veșnicul Bruno Mars.

Are album drăguț și am zis să-mi bag și eu urechea, nu nasul, în el, că cică merită.
Așa am facut. De vreo oră tot ascult la „Young Girls” sau „Locked Out of Heaven”, dar cireașa de pe tort e alta.

Ideea e „Gorilla”!!!!
Tot albumul „neortodoxului” ( „Unothodox Jukebox”) se învârte în jurul păcatului, iar...
„Gorilla” e mai mult decât o piesă. E o stare de fapt. E animalul din Mars.

E un fel de:
Look what you're doing, look what you've done
But in this jungle you can't run
Cause what I got for you
I promise it's a killer,
You'll be banging on my chest
Bang bang, gorilla.

Partea tare vine abia acum.
Dând ca omul curios scroll la cometariile de pe YouTube ale acestui cântec, nu am cum să nu observ diverși fani care „zic lucruri trăznite”:
- unii abia așteaptă videoclipul  - 05pinkchick 17 hours ago
sooo when is this music video coming out?? lol love this song.. BANG! BANG!

- altii… - faris knight 20 hours ago
Ladies.....Pleese Hold your orgasms

- un 9gag-er, pe principiul ”hater gonna hate” - kdv Epicduel 2 days ago
Go home Bruno you're Drunk.

-      oameni speechless - MissLoopynat86 2 days ago
Oh my god... phwoar!

- și altii pe care nu știu la ce categorie să îi încadrez - BexC34 2 days ago
Tarzan will never be the same again

Și chiar dacă păcătuiește mult în melodia asta, îl iertăm că sună prea bine. Are aceleași influențe lacrimogene în celelalte piese, ne drege el cumva cu „Young Girls”. Are și același stil inconfundabil care te face să te simți în anii ’60-’70, cu „Moonshine”.
So...keep calm and listen Bruno!