Am început să conştientizez totul odată cu "mutarea" mea la Bucureşti..Ştiţi: oraşul ăla extrem de aglomerat, plin de noxe, murdar, al nelipsiţilor câini vagabonzi.
După prima săptămână de facultate mă simţeam de-a dreptul extenuată. Deja ni se împărţiseră teme, deja aveam de citit pentru seminare, deja simţeam cum zboară timpul...
Ştiu foarte bine că de mult timp eu nu mai am noţiunea veridică a... timpului. Unde se duce, măi oameni buni? Trece pe lângă noi: acum e toamnă, îmi fac poze prin Cişmigiu, acum a venit primăvara după o iarnă plină de ninsoare...Şi suntem în plin martie! Mă credeţi sau nu, eu încă nu reuşesc să scriu data corect în colţul din dreapta sus a foii de curs; fără să vreau notez: 2010. Şi dacă stau bine să-mi amintesc, şi anul trecut am avut o astfel de problemă.Clar, ceva se întâmplă!
Acum mă simt precum oamenii din metrou: îmi văd de treaba mea într-un ritm ameţitor, mă învârt în cercul ăsta al grijilor şi problemelor cotidiene. Îmi forţez mintea pentru una sau alta şi nu reuşesc, de fapt, să mă bucur pe cât ar trebui de cei 20 de ani neîmpliniţi. D'aia mă simt ca o băbuţă, ca un om obosit care, atunci când ajunge acasă, nu vrea decât somnul lui dulce şi o cină compensatorie pentru celelalte mese luate în fugă.
Unde merg, spre ce mă îndrept, voi vedea...Ei şi uite cum timpul nu mai are răbdare cu noi, ca în romanul lui Preda.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu