La mulţi ani, soră dragă!

Uite-aşa trec anii, aşa de repede că nici nu îmi dau seama că m-am făcut mare. Că nu mai sunt fata mamei. Că toate grijile, stresul devin o obişnuinţă, viaţă cotidiană.

Îmi aduc aminte cu nostalgie ziua de 'ieri', când mă uitam la ceas şi aşteptam cu nerăbdare să vină mama de la grădiniţă (ea e educatoare). Dar câteodată mai întârzia din varii motive...şi atunci era vai de casa mea! Urlam cât mă ţineau rărunchii şi nu mă putea linişti nici bunicul, nici bunica...însă aveam pe cineva lângă care mă simţeam mereu în siguranţă, era sora mea, Adina! Mă liniştea, mă lua în braţe chiar şi când avea de învăţat pentru teste, mâncam cu ea înainte să plece la şcoală, îi cotrobăiam prin noptieră, prin sertare...că toate erau aşa colorate şi frumoase!!...

Biata de ea mereu avea răbdare cu mine. Deh, e mai mai mare cu nouă ani ca mine. Îi povestea mama că îi plăcea să mă înfeşe când aveam doar câteva luni şi o rupea inima când îi ziceam : 'Ia-mă în braţe!'. Mă enervam teribil când mă bătea la jocurile de cărţi şi o zgâriam ca o răzgâiată ce eram. Dar ne linişteau ai noştri mereu. Mereu a fost atentă cu mine. Chiar şi când mă făcusem niţel mai mare, când venea de la liceu în weekend, îmi aducea câte o cărticiă de la Disney. Păstrez colecţia aia cu sfinţenie!

Mi-e dor de nopţile de vară în care inventa poveşti, în care vorbeam de striga mama după noi: 'Fetelor, culcarea!'. Am copilărit cu Backstreet Boys, cu 3 Sud Est, cu acele casete pe care le aşteptam cu anii să se deruleze, cu muzica de la radio...

Mi-a părut rău când a plecat la facultate şi i-am simţit mereu lipsa. De câţiva ani e căsătorită, aşa că nici prea des nu ne mai vedem. Dar măcar ştiu că e fericită, că e iubită..şi cred că şi ea ştie că are o soră mai mică ce o va iubi mereu, necondiţionat, care o să o aştepte mereu cu braţele deschise...

 La mulţi ani, sora mea! Nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp...nu-mi vine să cred că ai 29 de ani!

Să fii fericită!

Interviu cu tatăl meu- continuare...:D

Chiar ai fost la grădiniță?

T: Da, am fost la grădiniță. Învățam cântece, făceam 

cele mai frumoase figurine din plastilină. Aveam

talent la modelaj. Aveam 5 ani. La școală am fost 

luat în clasa I, la 7 ani. Mi-aduc foarte bine aminte

prima zi de școală, când am fost condus de mama, 

cu un ghiozdan cumpărat cu o lună înainte, pe care a

dat o grămadă de bani. Era din carton și m-a ținut 

până în clasa a IV-a. Deci eram foarte atent cu el și

așezam cu multă plăcere cărțile și penarul ca să nu îl 

stric. Era din carton dublu...

Tot la grădiniță eram când am primit primul cadou, 

de Moș Crăciun – un autobuz micuț, din tablă - iar 

fratele meu  - un camion. Ne-am certat foarte mult 

pentru că autobuzul meu era mai mare decât 

camionul lui și voia să mi-l ia continuu și n-am vrut 

să fac schimb...și de aici ne-am bătut. Bineînțeles că 

ne-a despărțit maică-mea...

Cam ce pedepse ”vă aplicau” părinții?

T: Ne luau de urechi, de păr și ne mai dădeau câte o 

palmă, așa... la funduleț. Noi am făcut o grămadă de

pozne. Eu eram ”băiatul bun” și fratele meu  - 

”băiatul rău”- pentru că el era mai zburdalnic și de la 

el începeau bătăile. Eu, ca să cer ajutor, începeam să 

plâng. Eram mai cuminte și mai firav. Ca să mă lase 

în pace, îi mai dădeam câte o palmă și fugeam, ca să 

nu mănânc bătaie. 

La grădiniță învățam poezii,

câteodată stăteam foarte greu, plecam până în ora 

12 și au fost și zile când nu mă mai duceam și eram

certat de părinți. Acest lucru a avut și urmări: până 

în clasa a IV-a nu am luat niciun premiu, decât

mențiune.  Deci nu îmi plăcea nici la grădiniță, nici 

la I-IV. 

La un moment dat în clasa a IV-a, când am

crezut că am învățat mai bine, m-am urcat pe scenă, 

singur, de capul meu, și am ”cerșit” un premiu

profesorului meu. Bineînțeles că taică-meu, fiind în 

Consiliul de Părinți, mi-a făcut semn discret să cobor

rapid. Când a văzut învățătorul meu, domnul 

Bulhac, că totuși insist cu permiul, mi-a dat un 

buchet de flori din vaza de pe masă, asta pentru că 

am fost ”băiat cuminte”. Toți frații au venit acasă cu 

permii.Eu n-am îndrăznit să dau pe acasă și am fugit 

în spatele grădinii, și am stat acolo până când au 

insistat să intru în casă. Ăsta a fost un mare impuls 

pentru mine, pentru că din clasa a V-a și până într-a 

VIII-a am luat numai premiul I, singur, detașat. Asta 

m-a ambiționat foarte mult...Studiam singur, mai 

ceream ajutor în pauză profesorilor, mă duceam la 

”consultații”, pentru că începuse perioada când se 

făceau ”consultații” la noi. Veneau profesorii în mod 

special pentru noi, după-amiaza când nu înțelegeam 

ceva. Erau neplătiți, dar totuși veneau. Veneau la 

georgafie, matematică ...se dădea mare importanță 

acestui lucru și se punea accent pe învățat. 

Interviu cu tatăl meu...

” Tatăl meu dorea să devin preot, el cânta foarte bine, avea voce, dar 

eu eram mai timid și nu aveam voce ca a lui. Cu toate astea făceam 

repetiții seara, când eram mic, și în casă era o distracție, un

deliciu pentru frații mei care ascultau din cealaltă cameră și se 

tăvăleau de râs, la auzul mormăielilor mele. Lucru pentru care am 

aruncat cartea de rugăciuni pe care mi-o dăduse preotul din sat și n-

am mai acceptat să mă fac preot. Asta se întâmpla în clasa a VI-a sau 

a VII-a. Părinții nu m-au obligat să mă preoțesc, dar a trebuit să îmi 

aleg singur domeniul.

După cum spuneam, am fost la Buzău, am picat proba medicală.

Acolo se ținea și examenul pentru CFR,pentru a deveni mecanic de 

locomotivă. ”

Asta e o frântură din cele 27 de pagini de interviu de istorie orală. O 

să mai postez câteva dintre peripețiile tatălui  când era mai 

mic...poate chiar si din armată, o să râdeți cu lacrimi! Stați aproape!

;))

Răzbunare, dulce răzbunare!

Băi, poate că sunt o ”babă supărată” pe viață, dar dă-o-n papuci!

Eu înțeleg că atunci când e ziua unei persoane se dă o petrecere în cinstea ei, cu muzică, tort, ”La mulți ani!” ș.a.m.d. DAR...ce te faci când chiar vecinu' împlinește o frumoasă vârstă? Când își aduce nu 5-6-7 prieteni, ci 20, care nu zbiară doar în camera de cămin, ci și pe balcon, și pe hol (unde e o rezonanță de amfiteatru)?
HĂĂ?

Zi, ce faci când la 6 dimineața stai în pat cu dopurile de urechi bine înfipte, suflând în timpan,ciocan și nicovală, și cu toate astea nu poți să mai dormi pentru că SE URLĂ ”Deșteaptă-te române”?
Dar când la 7 încă se mai găsesc vreo 3 inși care saltă pe ”La mulți ani, GABIIIIIIIIII!”?????

Și unde mai pui că și tipesele de sus, vecinele de la 4, se joacă de-a șoarecele și pisica, bătând din picioare, ca la sârbă????

Băi, e weekend, da' ați înnebunit cu toții?!

Cum nu puteam să ies din acest peisaj al ”nebunilor din U1”, m-am trezit de dimineață, foarte fresh, după o noapte aproape nedormită, am dat drumu' la muzică, la maximum...ca să fac și eu ”party reloaded”.
Și nu m-am limitat doar la asta, am început și eu să cânt, că...ce e mai frumos decât să zbieri de dimineață?
Și a fost frumos...asta pentru că peste liniștea mormântală domnea glasul meu de ”coțofană” matinală!
Uite ce a ieșit!!!! Apasă, apasă, apasă!! :))

Lupta dintre sexe

Bine, bine...am înțeles. Conform bărbaților, suntem într-o lume a lor, una în care se tot bat cu noi, femeile, pentru întâietate.
Întâietate în ce?
Pentru ce vă bateți, măi?
Măi, voi aveți probleme la mansardă?
Măi, voi nu înțelegeți că femeia face cărțile? :))
Degeaba v-ați pus pe misoginărie, pe cuvinte dure, pe lupte...noi am învins mereu. Noi v-am jucat pe degete. Luați-o ca exemplu pe Eva.:P
Ați purtat războaie ca zevzecii pentru că, pur și simplu, suntem irezistibile (a se vedea Elena din Troia).
Pâna și Caesar, marele împărat roman, nu i-a putut ”face față” Cleopatrei!
Am cerut drepturi egale cu voi și le-am obținut...mai greu, ce-i drept, dar sunt!
Eu nu vreau să pornesc o mișcare ”feministă”, dar să o lăsăm mai moale cu misoginăria, cu bancurile nesărate în care femeia e aia prostuță și bărbatu'...e BĂRBATUUUU'!!!
Știți unde puteți să ne atacați, dacă voi chiar vreți să faceți mișto de noi? La forța fizică! Da, nu dispunem (și nu vreau să generalizez neapărat nici aici) de putere, poate câteodată ne lipsește și curajul specific vouă (aș zice mai mult ”o ușoară nebuneală”), dar în rest...se ciripește degeaba.
Și ce concluzie să tragem noi de aici?
Păi ce să zic? V-am dat pontu', să vedem ce veți face cu el... ;)


P.S.: Fraza :”Măi, voi nu înțelegeți că femeia face cărțile? :))” trebuie tratată ca pe o glumă, nu foarte neadevărată...

Gândurile mele

Ce să mă fac dacă gândesc poate prea mult, prea mult și iar prea mult?
Cum să schimb asta la mine dacă așa-s creată?
Cum să găsesc totuși un echilibru între rațiune și simțire, când inima mi-o ia razna și mintea mă pune să calculez fiecare pas?
Cum să fac pe indiferenta când ar trebui?
Ce leac o fi existând pentru toate frământările din timpul nopții?
Cum să închid ochii adânc atunci când ei stau deschiși ”cât cepele” ?
De ce simt atât de multe?


Simt cum situația scapă de sub control Da, știu, trebuie să-mi fac ordine-n gânduri.
E prea mult de procesat, știu și asta, dar chiar TREBUIE!

Azi am bucătărit!

Și uite ce a ieșit:

1. Placintă cu carne și ciuperci.

2. Foietaj cu gem de mere și nucă.:D

Și acum, poftă mare!:))

Deja mă ia cu rău...

Hmmm....:-? Măi oameni buni, deja e culmea ca în secolul XXI să se mai scrie astfel un astfel de cuvânt. A fost și el neologism, demult, în vremuri îndepărtate, dar l-am asimilat în limbă de ceva timp.
Să nu o dăm în hipercorectitudine...

Fix o lună...

...de când n-am mai scris pe blog.

De data asta vă propun să meditați asupra unui lucru: gândiți-vă dacă v-a părut cumva, vreodată rau că o persoană dragă s-a disntanțat de voi.

Eu am multe exemple. De când am schimbat ”locul de hibernare”, am realizat câte persoane am lăsat în urmă. Însă mă gândesc la faptul că viața își urmează propriul curs, iar noi avem puterea să schimbăm ceva dar într-o foarte mică măsură. Într-adevăr, ”Bucureștiul apropie oamenii”, cum spunea Corina. Ieși în parc și-ți dai seama că începi o conversație cu nenea care stă pe bancă sau te duci până la magazinul din colț și te vezi cu jumătate din liceu, îi saluți pe toți și îi mai întrebi și ce mai fac, apoi realizezi că tu n-ai vorbit cu acei oameni de 2 ori în viața ta! Paradoxul e că, în același București, te poți întâlni și cu ”un extrem de bun prieten” până mai ieri cu care să nu reușești nici măcar să te saluți, dar să mai porți și vreo conversație? Prea mult...

Cum să redevii ce-ai fost, dacă ești supus schimbărilor? Așa se întâmplă să mai pierzi un prieten din pură stupiditate, apoi să treci pe lângă el și să fii nevoit să îngâni un ”Bună!” pasager, la care nu se știe dacă o să primești răspuns.
Tot stupiditatea face să reacționezi stupid în situații stupide. N-ai fost niciodată gelos/geloasă din nimicuri? Mă îndoiesc...:)

Cum treci peste toate? Ușor, mai scrii pe un blog, mai citești o vorbă de duh, mai dormi...că deh...oameni suntem!