Povestea unei morţi dorite

Ce faci când toată bucuria de a trăi îţi e luată brusc? Ce faci când mâinile tale nu mai pot atinge alte mâini, când corpul tău e paraliza de la gât in jos, cand nu mai simte nimic? Mai ai pentru ce trăi? Există speranţa că vei mai reuşi vreodată să revii la vechea ta viaţă, la vechile obiceiuri, la iubirea vieţii tale...?

Pentru Ramon Sampedro răspunsul întrebărilor acesora era simplu: ajungi să-ţi doreşti MOARTEA. În tinereţe acesta a suferit un accident chiar în spatele casei sale: a vrut să sară în apă, dar şi-a dat seama prea târziu că nivelul acesteia era foarte scăzut... Ce a urmat? Începând din august 1968, Ramon a devenit tetraplegic, adică a paralizat şi nu şi-a mai putut folosi cele patru membre.

A urmat o lungă luptă cu sine, cu familia, cu societatea, cu biserica în care trebuia mereu să spună de ce alege moartea. Aproape toţi îi repetau că viaţa merită trăită, că nu e o decizie bună cea pe care o luase. Dar el răspundea mereu că "Trebuia să mor în acel moment.".

A avut o întreagă echipă în spate care s-a luptat în ultimii 3, 4 ani cu Justiţia pentru a-i da dreptul la eutanasiere. Familia a avut mereu grijă de el, l-a iubit de la cumnată şi până la nepot. Fratele lui, în casa căruia locuia, nu era de acord cu decizia sa. Mereu se supăra, mereu se certa cu câte un membru al familiei probabil pentru că îl mai voia încă în viaţa lor.

 "Marea mi-a dat viaţă şi tot ea mi-a luat-o." I-a fost tare dragă marea, pentru că a crescut lângă ea, chiar se îmbarcase pe vas de la 18 ani, ca să vadă lumea, să exploreze; dar tot ea l-a rupt de realitate, l-a paralizat pe viaţă, i-a luat prietena, i-a luat totul.
Întrebat de avocata lui, cea care dorea să câştige procesul şi să îi redea "libertatea", "De ce respingi scaunul cu rotile", el a răspuns: "A accepta scaunul cu rotile ar fi ca şi cum aş accepta firimituri din ceea ce a însemnat libertatea mea.".

În ultimii ani din viaţă a cunoscut două tipuri de iubire, diferite. Una faţă de avocata sa, o femeie ce avea, ce asemenea, probleme grave de sănătate şi care dorea, prin el, rezolvarea tuturor problemelor (deci şi pe ale ei). Iar cealaltă, faţă de femeia care îl va ajuta să moară. Ea a făcut acest lucru pentru că l-a adorat cu adevărat, pentru că a văzut în el ceea ce în ceilalţi bărbaţi nu a putut să vadă: i-a dat încredere în forţele proprii. El spunea "Persoana care mă iubeşte este cea care mă va ajuta să mor. Asta înseamnă iubire." Şi aşa a făcut, i s-a procurat cianură de potasiu...

Omul acesta nu voia să tragă niciun fel de semnal de alarmă, ci doar să-şi recapete libertatea furată prea devreme fără să fie judecat de ceilalţi, de societate. Nu a vrut să implice dezbateri inutile, opinii, păreri ale altora. Era vorba doar despre EL.

Î: De ce zâmbeşti atât de des, Ramon?
R: Când nu poţi să faci nimic şi depinzi constant de ceilalţi, înveţi să plângi zâmbind.

Dacă v-a plăcut ce-aţi citit şi vreţi să vedeţi un film bun, filmul vieţii spre moarte a lui Ramon Sampedro, atunci vă recomand Mar adentro ! Filmul se inspiră dintr-o poveste adevărată şi de acolo am luat şi eu citatele...

Greyson Chance

Unii îl compară cu Justin Bieber, alţii spun că e doar un puşti "without talent".
Eu aş zice că e doar Greyson Chance (şi nu m-a pus să îi fac reclamă).

Mi-a plăcut mult încă de când a fost descoperit prin veşnicul YOUTUBE, interpretând, la o banală serbare şcolară, una dintre melodiile lu' Gaga. Apoi a urmat apariţia la Ellen, care i-a adus şansa afirmării: i s-a dat ocazia să scoată primul album.
Mai are de mâncat mămăligă, dar sună promiţător de bine. Acesta este primul single extras de pe primul său album "Hold on 'til the night". Enjoy!

Piano

Iubesc pianul! Ador sunetele lui...tonul lui grav...supărat...dar totodată dulce, cald...Momentul în care degetele încep să se plimbe pe claviatură este unul magic, de nedescris.
Nu pot decât să închid ochii şi să-i simt vibraţia, să-l simt sub degete.
Eu, El şi cu Mine...

P.S.:Unde pot să găsesc şi eu un tip care să-mi cânte precum Josh? L-aş iubi instantaneu...

Vacanţă!

Căştile în urechi - răsună o melodie de care am devenit dependentă lately...
O să încerc să nu o dau în subiectivitate exagerată, dar..SUNT ÎN VACANŢĂ, în sfârşiiit!!Am aşteptat-o mult timp, mi-am dorit-o in ultima vreme, aveam nevoie de relaxare.
De acum o să am grijă mai mult de mine, o să ma uit la filme, o să dorm mai mult, o să încerc să mă bucur de zilele astea de vară.

Iubesc vara! Încă de când eram mică aşteptam tare mult anotimpul cald, asta nu doar datorită vacanţei, ci mai ales pentru că era soare, stăteam afară mult timp, venea ziua mea, sora mea avea timp liber şi făceam sesiune de discuţii nocturne (îmi zicea poveşti noaptea până când se trezea mama din camera celalaltă şi striga la noi "Fetelor, culcarea!").

Fără să vreau mi-am amintit şi de zilele însorite pe care le petreceam la mine la ţară, când mă jucam cu verişorii veniţi la bunici în vacanţă, când am învăţat să merg cu bicicleta şi mi-am luat o groază de trânte pe uliţa mea. Îmi revin în minte şi clipele de fâstâceală, când mă chema vreo prietenă de-ale suorii mele, ca să mă vadă (eram o ciudăţenie slăbănoagă, cu 9 ani mai mică decât ele), dar şi nopţile de vară pe care le-am petrecut singură acasă (de trei ani, de când sora mea s-a căsătorit). Căştile în urechi, singură în toată casa aia mare, la etaj, într-un pat matrimonial (mă culcam de-a lungu' şi mă trezeam de-a latu' ), priveam luna...deschideam geamul şi lăsam vântul sfios să intre...
Niciodată nu mi-am dorit mai mult decât acum să fiu acasă...Şi o să ajung vineri! Chiar dacă peste două săptămâni "o să audă o ţară întreagă cine-s eu cu adevărat", pentru că o să încep să fac practică la radio, nu o să consider asta o muncă obositoare ...doar fac ce vreau!
Ah, acasă mă mai aşteaptă vechii prieteni ce nu trebuie neglijaţi! No more!!!!
Vacanţă plăcută, copii! Bucuraţi-vă de ea cum puteţi, bucuraţi-vă de vară!

Aa...Vreau să ascultaţi melodia care mă obsedează de câteva zile 'ncoace...

Iarăşi EU...

Azi vreau să scriu numai despre lucruri frumoase.
Viaţa asta merită trăită, cu toate lucrurile EXTREM de rele care ni se întâmplă, cu toate eşecurile şi succesele ("succesurile", ca să citez o mare don'şoară în viaţă), cu toate bobârnacele primite!...
Păi ne-ar mai plăcea să trăim, dacă ar fi mereu Peace&Love? Nuuu...nouă ne plac intrigile, ne place să ne certăm, să ţipăm, să facem pe nebunii...să uităm, să părem indiferenţi, să arătăm că nu ne pasă, când de fapt ne FOARTE pasă...
Recunosc faptul că şi eu sunt la fel: o zbucuimată, o nebună, o neîndemânatică, o Cupidoană (dacă se poate spune aşa), o uitucă, o suferindă. o "face lumea să sufere"...un om ca toţi oamenii...Cu defecte and so on...
Ştiu că n-ar trebui să-mi pese şi totuşi îmi pasă, ştiu şi că ar trebui să trec peste toate...dar nu pot!
Asta sunt şi deocamdată mă simt bine!
Când o să plâng, n-o să mă plâng vouă, asta pentru că nu v-am ascultat aproape deloc!
Iertare şi....un hug! Dulce.

Sesiunea

"Ador" sesiunea...
Cum vine ea uşurel, aşa...Nici nu-ţi dai seama când trece semestrul şi când te trezeşti în mijlocul examenelor!
Se furişează, te pândeşte şi te atacă (aş adăuga mişeleşte, dar mă abţin).
Pentru examenul de miercuri, m-am împărţit între Facebook, muzică ascultată obsedat de mult, un concert în aer liber, jogging in parc şi mess... şi cursurile "de învăţat".
Problema e că nu prea mai am chef de nimic ce ţine de facultate. O fi din cauza căldurii de afară? O fi din cauza "piticilor" mei de pe creier?
Cert e că nu mai vreau...sesiune!
Să vină practicaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa........!!!! :)

Oamenii

Când zici "oameni" te gândeşti la atâtea lucruri...îţi aduci aminte cât de neom a fost cutare sau cutare cu tine, cât te-au făcut unii să suferi...te gândeşti mai mult la lucruri rele decât la cele bune (ultimele sunt puţine, de la oameni puţini, date cu raţia...până la urmă dau şi ei cât pot, e de înţeles, suntem limitaţi în toate).

Oamenii sunt egoişti. Asta am observat. Am văzut de atâtea şi de atâtea ori, am simţit pe propria piele furia egoismului izbucnind, însă cu măsură. Cu toţii se gândesc la binele propriu mai mult decât la orice altceva.

Oamenii sunt nesimţiţi. Ce mi-aş dori? Să fiu nesimţită, pentru că trăim într-o lume de nesimţiţi. Excepţii? Sunt, săracele...Dar cum să se adapteze aceste excepţii când primesc atâtea lovituri din partea "majorităţii"?

Oamenii sunt necinstiţi. Dacă tot se spune că "Scopul scuză mijloacele", cu toţii fac orice pentru a-şi atinge scopurile.

Oamenii sunt ciudaţi rău. Cu totul.

Cum mai sunt oamenii? Ah..dar oamenii sunt în mii de feluri!

Şi-i acceptăm aşa cum sunt, pentru că trăim într-o lume a dependenţei interumane, chiar dacă se zice din ce în ce  mai mult că individualismul a crescut simţitor. 

Gazda mea avea o vorbă: "Iulia, tu eşti o fată finuţă. " Degeaba sunt "finuţă" dacă unii profită de pe urma lucrului ăstuia. Şi aici iarăşi mă întreb "De ce sunt aşa?De ce nu pot să înjur şi să trec peste toate??!" Ar fi prea simplu, iar eu trag tare pentru orice. Asta pentru că norocul nu m-a cunoscut încă şi nu pare dispus să mă  întâlnească.

Între timp se mai găseşte câte un om dintr-ăsta de l-am descris mai sus să-mi facă viaţa "imposibilă".
Dar ghionturi primeşti mereu în viaţă, depinde cum şi cât de repede te ridici.
Măcar atât am învăţat: că mă ridic repede, uit tot, trec mai departe, şi asta pentru că sunt o fată "finuţă" şi nu înjur decât în situaţii excepţionale (Poşta Română....)


P.S: Repetările obsesive îmi accentuează ideile.
P.S.S: Feelin' much, much better!

Bass toată noaptea = migrene toată ziua

Ei bine, îmi place "clubăreala" (cu măsură  - sunt un light user - cum ar spune profu' de Publicitate)... Dar nu şi Princess Club!
Asta pentru că împarte bass-ul cu mine.
Nu înţelegeţi, nu?
Cum să vă explic eu... Această Princess a Bucureştiului se află în spatele căminului meu.

Miercuri noapte, vineri noapte, sâmbătă noapte, poate chiar şi duminică noapte, ziua în amiaza mare, când ţi-e lumea mai dragă, când vrei să dormi, când vrei să te relaxezi cu muzica din căşti, când ştii că ai examen a doua zi  şi  doar cinci ore de somn...atunci bubuie muzica din club mai cu spor!
Şi de parcă toate astea n-ar fi de ajuns, au deschis şi o terasă, de vară, de unde ies sunetele mai bine...!!! Mă deranjează şi mai tare zibierăturile clienţilor fideli ai clubului; pur şi simplu chiuie ca la nuntă!
Geamurile căminului se zgâlţâie pe muzică, fundaţia, pereţii...toate dansează (inclusiv patul meu).
De-ar da bass-ul ăla mai încet, bine ar fi! Dar eu visez muuulte...Şi până una-alta, o să mă trezesc în continuare încercănată, cu dureri de cap şi cam fără să-mi fi făcut somnul.

'Avantaj': măcar sunt la curent cu ce se mixează prin cluburi, chiar dacă nu le frecventez .
Soluţie parţială: în cazuri extreme, apelez la dopurile de urechi!