De dimineaţă

Cum n-aveam ce face (decât un bagaj imens pentru Bucureşti), am zis să mai cânt şi eu...
Mi-am scos vocea de la naftalinp şi uite ce a ieşit :

Ultimele zile

Sunt ultimele zile liniştite...Ultimele momente de respiro...Şi mi le petrec prin sălile de aşteptare ale cabinetelor medicale, că aşa's eu, le fac pe toate în ultimele clipe (doar când vine vorba de "doctori")!!
Inima îmi bate tare, tare când mă gândesc la plecare...IAR plec!!! Se pare că de acum tot o să îmi iau rămas-bun de la mama; mi-am cam luat zborul,  pe nesimţite m-am transformat în...rândunică. :))

Cert e că de fiecare dată când o să mă întorc acasă, îmi voi aminti cu plăcere de anii copilăriei, precum Nică. Ştiu că aici îmi găsesc de fiecare dată liniştea şi nu permit nimănui să îmi perturbe momentele de fericire deplină.

Mai sunt trei zile.

Seară frumoasă să aveţi!

P. S.: Melodia asta m-a obsedat în seara asta! O postez şi aici, că eu sunt fată bună şi împart cu voi orice!!! 

La dentist

Ar trebui să-mi fie ruşine pentru faptul că nu am mai trecut pragul dentistului de când aveam şase ani. Atunci i-am făcut doctorului cunoştinţă cu dinţii mei de lapte! Eram foarte mândră de ei, dar când mi-au crescut cei pe care-i am şi azi în gură, am fost şi mai mândră: atât de mândră încât n-am mai trecut pe la stomatolog. Bine, sunt o pacientă jalnică din punctul ăsta de vedere, ştiu, aşa m-a făcut mama.
Azi am zis aşa: "Băi, am o carie şi măseluţa mea suferă teribil! Tre' să merg la dentist!". Zis şi făcut! Am ajuns la cabinet, m-am aşezat cuminţică şi...dăi şi-aşteaptă! Chiar şi cu programare, tot am stat pe holu' ăla "macabru" trei sferturi de oră.
Apoi a urmat aşezatu' pe scaunu' ăla imens, lumina aia nenorocită şi...becul din tavan, evideeeent! Că doar nu mă uitam la doctoriţă, să nu o intimidez... Am transpirat niţel, cu toată anestezia din dotare. M-a enervat mirosul teribil şi "utilaju' ăla de spart asfalt" şi prafu' ce se ridica în aer... Partea cu "placajul nou" mi-a plăcut. Adică acum am o plombă frumuşică în gură.

Per total? O să vizitez mai des cabinetul stomatologic, asta pentru că dinţii mei merită un tratament regal! Fie ei şi de castor, vorba unora!  

Judecata altuia, judecata mea

"Gura lumii" poate fi acidă uneori şi poate ustura rău.
Ar trebui să învăţăm să trăim într-o indiferenţă cruntă, pentru că doar aşa se poate supravieţui în ziua de azi. Şi nu e doar o constatare de moment, din cauza cine ştie cui, sunt conştientă de asta de mult timp.
Dar, chiar şi aşa, nu putem trăi astfel, am deveni nişte roboţi...

Generalizând niţel, se mai ştie că relaţiile dintre oameni se creează pentru că există un interes la mijloc. L-am văzut pe unu' pe stradă, a început să-mi placă de el, vreau să îl cunosc; am nevoie de umărul pe care să plâng atunci când mă cert cu ai mei...etc...etc...etc. Bine, poate nu dau cele mai bune exemple, dar pot lăsa de gândit şi astfel de situaţii.

Cu toate astea, nu ne place să credem că suntem folosiţi, ci ne place să ne minţim: "Aaaa....îmi eşti un adevărat prieten. Pentru tine aş face orice. ".  De fapt, treaba e simplă: tu îi zici ceea ce el vrea să audă, pentru că tocmai ţi-a făcut nu ştiu ce favor. Deci îi mai şi eşti dator, d'aia o să te revanşezi când o să ai ocazia, într-un viitor...

Am dileme când vine vorba de câte unii, pentru că nu ştiu ce vor de la mine, poate mă fac să mai şi înţeleg greşit anumite lucruri, apoi mă mai şi judecă...greşit! Cred că am încercat mereu să fiu destul de diplomată, să împac toate "necuvântătoarele", să ies cât mai puţin şifonată din situaţii-limită... Şi mi-a mai plăcut ceva: să vorbesc mult! Da, poate sună aiurea, dar (prietenele mele ştiu ce zic) eu nu pot să nu vorbesc mult, nu pot să nu zic ceea ce mă enervează şi aştept ca şi celălalt să îmi răspundă cu sinceritate şi cu multă vorbăraie...

O fi prea mult pentru unii să vorbească deschis...Cine ştie?! Dar eu le-am dat ocazia să dea din papagal...

Reîntoarcerea

Ca toţi studenţii, trebuie să amintesc faptul că sunt în vacanţă. Profit de ultimele zile libere, asta pentru că ştiu ce mă aşteaptă în zbuciumatul şi haoticul Bucureşti. La Râmnicul Sărat viaţa îşi are propriul curs, unul încă bine stabilit, cu "reguli" stricte, iar timpul trece liniştit. Poate că unii m-ar putea contrazice aici, dar asta este părerea mea, în calitate de fostă elevă râmniceană şi de actuală studentă bucureşteană.

Săptămâna ce a trecut am revenit, după mult timp, în capitală. Nu puteam să nu zâmbesc la vederea mozaicului de oameni din Gara de Nord, la studenţii ce veşnic se perindă prin campusurile universitare sau la vechii prieteni pe care i-am întâlnit acolo. Seara reîntoarcerii a fost de neuitat; mi-era dor de toată lumea aia, de Dâmoviţa ce mereu luminează frumos la căderea soarelui, de metroul neobosit... Am avut acel sentiment ciudat că tot ce era în jurul meu, la acel moment, îmi spunea : "Ne-a fost dor de tine, te aşteptam! Bine ai venit!".

Până  să ajung la cămin am tot zâmbit şi chiar am devenit uşor melancolică pentru că mi-am amintit de primul meu an universitar. Mi-am revăzut prietenii în zilele ce au urmat şi am petrecut momente plăcute alături de ei. Ne-am plimbat, am stat de poveşti, am râs dar am şi oftat. În aceste câteva zile am realizat că mi-am făcut câţiva prieteni buni la Bucureşti, că încep să mă lege din ce în ce mai multe amintiri de locurile acelea şi că îmi doresc să revin pentru a continua marea aventură de student de provincie ajuns "în buricu" târgului".

Şi ar mai fi ceva de adăugat: studentul are un statut cel puţin privilegiat. Asta pentru că, într-un fel sau altul, nu duce grija banilor (doar dacă vrea să muncească, să câştige ceva în plus faţă de ceea ce i se dă de acasă), acumulează foarte multe cunoştinţe în domeniul pe care şi l-a ales spre studiu, poate avea timp şi de distracţii şi îşi poate îmbunătăţi considerabil bagajul de cultură generală.

Din aceste motive încep să iubesc Bucureştiul, capitala noastră, dar asta nu mă face să uit de unde am plecat. Râmnicul o să aibă mereu ceva special, o să fie mereu locul în care am început să mă formez ca om, am ieşit prima dată în oraş, am pus bazele unor prietenii de-o viaţă, am gustat din teatru, am mai şi cântat, am simţit liniştea unei după-amiezi cu o cană de cafea în mână şi am crezut că timpul a stat în loc. Da, timpul pare a zbura mult mai încet decât oriunde altundeva!

Fabulând...

Stau de cinci minute în faţa unui ecran gol şi nu ştiu despre ce să scriu. Simt nevoia să mai spun câte ceva aici, dar n-am idee despre ce.

O să încep cu prezentarea vremii de astăzi din capitală (de parcă i-ar păsa cuiva de asta): soarele şi-a arătat dinţii, a rânjit sfidător la amiază, ne-a demonstrat că el ÎNCĂ mai "poate" la mijlocul lunii septembrie; niciun nor nu şi-a făcut apariţia, toţi sunt în concediu, se bucură de ultimele lor zile de vacanţă...vântul n-a suflat mai deloc, e probabil cu treabă prin Sahara, punând la cale vreo furtună de nisip.

Pornind de la prognoza meteo aş putea să povestesc măcar o întâmplare de-a mea sub forma unei fabule, dar n-am nicio idee! Cred că aş avea subiecte!Daa!!

Aş putea vorbi despre un minotaur cu care "m-am trezit" în curte şi a cărui nevastă îl caută disperată pe NV. Sau despre o varză guralivă care a vrut să mă sperie prin e-mail...Sau mai bine despre oamenii care îţi vor prietenia şi, de fapt, nu-ţi sunt prienteni. Să fie minotaurul de vină mereu? Dar bineînţeles! Uof, mă zăpăcesc fabulele astea! Să-l lăsăm pe La Fontaine să ne zică vreo două, că eu nu mă pricep! Poate ar fi bine să ne uităm puţin peste ..."Vulpea şi strugurii", pentru început?

Totuşi o să încerc să concluzionez à la La Fontaine (cu toate că n-am cum să întrec maestrul): 

Suntem (Sunteţi) doar nişte dobitoace,

Mai frumuşele, mai prostănace,

Prinse-ntr-o lume-aşa rapace...

Vă zic la toate: "Fiţi pe pace!".

P.S.: Ştiu că nu o să fiu înţeleasă pe deplin, dar asta e şi ideea.

P.S.S.: Mi-ar plăcea să vă fi smus un zâmbet, în colţul gurii!

Toamna...se numără bobocii!

Ehee...o altă toamnă, o altă etapă din viaţa mea e pe cale să înceapă! De fiecare dată când văd primele frunze căzând, când văd strugurii copţi pe bolta din curte mă gândesc la...şcoală! Da...şi nu la facultatea mea, ori la anii de liceu, ci la clasa I, când încă nu ştiam "cu ce se mănâncă" viaţa asta, când mă bucuram de mirosul cărţilor noi, al ghiozdanului sau al penarului. Mi-aduc aminte de tot ritualul de începere a noului an şcolar, cănd directorul lua cuvântul...
Eram emoţionată, dar abia aşteptam să înceapă "marea aventură"! Acum spun într-un mod trist că mai am doar patru ani de "şcoala începe la toamnă".Şi nici măcar "şcoală" nu pot să îi mai zic, ci "facultate"!
De data asta o să văd nişte boboci debusolaţi, la fel cum eram eu anul trecut căutând entuziasmată amfiteatrul R3, plini de emoţie la începerea primului lor an de facultate!
Doresc să le urez "Mult succes!" tuturor bobocilor - fie ei de liceu, de facultate... Şi mai vreau să le amintesc tuturor faptul că şcoala, aşa cum e ea, bună sau rea, reprezintă cei mai frumoşi ani din viaţa unui om.