Ca toţi studenţii, trebuie să amintesc faptul că sunt în vacanţă. Profit de ultimele zile libere, asta pentru că ştiu ce mă aşteaptă în zbuciumatul şi haoticul Bucureşti. La Râmnicul Sărat viaţa îşi are propriul curs, unul încă bine stabilit, cu "reguli" stricte, iar timpul trece liniştit. Poate că unii m-ar putea contrazice aici, dar asta este părerea mea, în calitate de fostă elevă râmniceană şi de actuală studentă bucureşteană.
Săptămâna ce a trecut am revenit, după mult timp, în capitală. Nu puteam să nu zâmbesc la vederea mozaicului de oameni din Gara de Nord, la studenţii ce veşnic se perindă prin campusurile universitare sau la vechii prieteni pe care i-am întâlnit acolo. Seara reîntoarcerii a fost de neuitat; mi-era dor de toată lumea aia, de Dâmoviţa ce mereu luminează frumos la căderea soarelui, de metroul neobosit... Am avut acel sentiment ciudat că tot ce era în jurul meu, la acel moment, îmi spunea : "Ne-a fost dor de tine, te aşteptam! Bine ai venit!".
Până să ajung la cămin am tot zâmbit şi chiar am devenit uşor melancolică pentru că mi-am amintit de primul meu an universitar. Mi-am revăzut prietenii în zilele ce au urmat şi am petrecut momente plăcute alături de ei. Ne-am plimbat, am stat de poveşti, am râs dar am şi oftat. În aceste câteva zile am realizat că mi-am făcut câţiva prieteni buni la Bucureşti, că încep să mă lege din ce în ce mai multe amintiri de locurile acelea şi că îmi doresc să revin pentru a continua marea aventură de student de provincie ajuns "în buricu" târgului".
Şi ar mai fi ceva de adăugat: studentul are un statut cel puţin privilegiat. Asta pentru că, într-un fel sau altul, nu duce grija banilor (doar dacă vrea să muncească, să câştige ceva în plus faţă de ceea ce i se dă de acasă), acumulează foarte multe cunoştinţe în domeniul pe care şi l-a ales spre studiu, poate avea timp şi de distracţii şi îşi poate îmbunătăţi considerabil bagajul de cultură generală.
Din aceste motive încep să iubesc Bucureştiul, capitala noastră, dar asta nu mă face să uit de unde am plecat. Râmnicul o să aibă mereu ceva special, o să fie mereu locul în care am început să mă formez ca om, am ieşit prima dată în oraş, am pus bazele unor prietenii de-o viaţă, am gustat din teatru, am mai şi cântat, am simţit liniştea unei după-amiezi cu o cană de cafea în mână şi am crezut că timpul a stat în loc. Da, timpul pare a zbura mult mai încet decât oriunde altundeva!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu