Ar trebui să-mi fie ruşine pentru faptul că nu am mai trecut pragul dentistului de când aveam şase ani. Atunci i-am făcut doctorului cunoştinţă cu dinţii mei de lapte! Eram foarte mândră de ei, dar când mi-au crescut cei pe care-i am şi azi în gură, am fost şi mai mândră: atât de mândră încât n-am mai trecut pe la stomatolog. Bine, sunt o pacientă jalnică din punctul ăsta de vedere, ştiu, aşa m-a făcut mama.
Azi am zis aşa: "Băi, am o carie şi măseluţa mea suferă teribil! Tre' să merg la dentist!". Zis şi făcut! Am ajuns la cabinet, m-am aşezat cuminţică şi...dăi şi-aşteaptă! Chiar şi cu programare, tot am stat pe holu' ăla "macabru" trei sferturi de oră.
Apoi a urmat aşezatu' pe scaunu' ăla imens, lumina aia nenorocită şi...becul din tavan, evideeeent! Că doar nu mă uitam la doctoriţă, să nu o intimidez... Am transpirat niţel, cu toată anestezia din dotare. M-a enervat mirosul teribil şi "utilaju' ăla de spart asfalt" şi prafu' ce se ridica în aer... Partea cu "placajul nou" mi-a plăcut. Adică acum am o plombă frumuşică în gură.
Per total? O să vizitez mai des cabinetul stomatologic, asta pentru că dinţii mei merită un tratament regal! Fie ei şi de castor, vorba unora!
Cand eram mici, ne era frica de dentist din cauza zgomotului care-l faceau aparatele alea.;)) Pe urma, ne temeam din cauza durerii. Acum tehnologia a avansat, si nu trebuie sa mai suportam chinurile durerii. Acum, cand mergem la dentist stam relaxati imaginandu-ne ca suntem intinsi intr-un hamac si ne racorim cu un cocktail.:))
RăspundețiȘtergereCorect!!! ;))
RăspundețiȘtergere